"România nu e proastă!"

"Regret că m-am întors în România după cinci ani!", şi-a vărsat obida o româncă tâlhărită în Arad, la câteva minute după intrarea în ţara natală. Reîntorşii vremelnici au dat nas în nas cu o ceată de băştinaşi specializaţi în «alba-neagra» şi, pentru că au refuzat jocul interlopilor, au încasat o bătaie soră cu moartea. Başca uşurarea de bagaje. Dorul de România le-a venit de hac, şi-n vatra strămoşească au trăit cruda revelaţie a neschimbării, a încremenirii în sălbăticia fărădelegii"

"România nu e proastă!", a strigat înspre lumea de aiurea bunicul lui Lucian Bute, imediat după ce nepotul său l-a îngenuncheat pe un american ciocolatiu cu termen de garanţie expirat (Nu demult, din exilul canadian, impus de niscaiva afaceri penale, Fane Spoitoru decretase că România e "cea mai ţară proastă"). Bătrânul ţăran de la poalele Moldovei noastre aşa a înţeles să-şi urle bucuria, cu năduf patriotic şi cu fudulie revanşardă. Sătul să asiste la umilinţele cu nemiluita servite de stăpânii planetari, moşul lui Bute a ţinut să spună tuturor, români şi străini, că "România nu e proastă". Şi a făcut-o astfel încât să-l audă toţi, într-un moment în care "deşteptăciunea" României a stat în pumnii boxerului plecat să-şi câştige gloria tocmai în Canada. Păi, dacă era vreo deşteaptă, România îşi păstra campionul acasă şi nu-l livra altora, la pachet cu milioanele de emigranţi. La urma urmei, România nu prea are legătură nici cu succesul împlinit al lui Bute şi nici cu cel întrezărit de Costel Busuioc în Spania hipnotică. "România nu e proastă!", ci debusolată, speriată, confuză, murdară, prăpădită şi înjosită de fitecine. Când şi când, răbufnim asemenea rudei lui Lucian, însă revolta nu durează decât o clipă, insuficientă şi stearpă. Clipele astea ne amăgesc doar, ne prelungesc agonia, robi ai supravieţuirii orişicum...


"Când doi români se asociază vine pierzania", grăit-a, plin de luciditate şugubeaţă, latifundiarul Adrian Porumboiu. Actualul prosper om de afaceri n-a dormit cu cărţile lui Drăghicescu sau Rădulescu-Motru sub cap şi n-a explorat sufletul românesc cum au făcut-o alţii. Vasluianul, ins cu şcoala vieţii la zi, a prins din zbor defectul nostru major şi l-a azvârlit în eter în primele zile de primăvară. N-a fost atât de subtil precum H.R. Patapievici, care, recent, constata că: "Suntem un popor lipsit de solidaritate naturală şi formăm o societate ocolită de justiţie". Patronul de fotbalişti a vorbit să-l priceapă deştepţii şi proştii, instruiţii şi neinstruiţii, fără să ocolească jenantul adevăr. Pierzania întru solidaritatea românească poate fi tema unei dezbateri naţionale nesfârşite şi oricând actuală. Apropo, asocierea de interese politice de acum patru ani dintre Băsescu şi Tăriceanu nu tot pierzanie se cheamă?


"Regret că m-am întors în România după cinci ani!", şi-a vărsat obida o româncă tâlhărită în Arad, la câteva minute după intrarea în ţara natală. Reîntorşii vremelnici au dat nas în nas cu o ceată de băştinaşi specializaţi în "alba-neagra" şi, pentru că au refuzat jocul interlopilor, au încasat o bătaie soră cu moartea. Başca uşurarea de bagaje. Dorul de România le-a venit de hac, şi-n vatra strămoşească au trăit cruda revelaţie a neschimbării, a încremenirii în sălbăticia fărădelegii. Reîntâlnirea cu hoţia la drumul mare i-a izgonit definitiv din aleanul României ospitaliere şi europene.


"Nesimţitelor, catastrofelor!", l-am auzit zbierând în îndepărtata Rusie pe antrenorul Tadici, un fel de Halagian al handbalului feminin de la noi. Sălăjeanul, strămutat din motive de performanţă sportivă la Râmnicu-Vâlcea, nu şi-a mai controlat nervii şi a tăbărât asupra elevelor din teren, jignindu-le şi insultându-le. La Togliatti, echipa de fete a Oltchimului, altădată inspirată şi vânoasă, n-a rezistat presiunii şi a cedat lamentabil. Fragile la psihic şi sleite la trup, alde Maier l-au îndemnat pe dom’ Profesor să-şi dea în petec. Fin "pedagog" şi slobod la gură ca maiştrii de la şcoala profesională, orgoliosul Tadici a aplicat în patria lui Trefilov ceea ce a învăţat în ţara neproastei Românii: să se delimiteze de pierzători, să ia distanţă de ei. Dar nu oricum, ci reproşându-le apăsat şi ostentativ neputinţa. În vecinătatea eşecului, românul îşi ia tălpăşiţa şi-şi exersează cu superioritate şmecheria: "Cine, bă, eu?  N-am pierdut eu, bă, ci nesimţiţii ăia, catastrofele alea, eu n-am greşit cu nimic!". Cam aşa a procedat săptămâna trecută şi  antrenorul Tadici, solidar numai cu victoria, nu şi cu ratarea. Cine nu ştie să piardă nu ştie nici să biruie, iar buruienosul satrap de handbaliste o dovedeşte supărător de des, aruncând vini, imaginare sau reale, mereu în altă parte. "S-a stricat aia!" ori "S-a spart aia!", nu vi se par cunoscute expresiile fugii neaoşe de responsabilitate?

România nu e proastă, poate niţel laşă, un pic barbară şi oleacă mahalagioaică...