Romania prezenta prin... omisiuni elocvente

Citind “Memoriile” lui Raymond Aron, nu mică mi-a fost mirarea atunci când am dat peste această formulare: “După ce a amintit recenta vizită a preşedintelui român Maurer (generalul de Gaulle n.n.) a salutat apropiata vizită a Premierului polonez Cyrankiewicz”. Dublă confuzie! În realitate, “preşedintele Maurer” era Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Consiliului de Miniştri al R.S.România, iar declaraţia şefului statului francez fiind făcută la conferinţa de presă din 9 septembrie 1965, vizita premierului român nu mai era de dată “recentă”, fiindcă ea avusese loc în iulie 1964. Eroare de documentare? Festă pe care i-a jucat-o ilustrului gânditor memoria? Sau, pur şi simplu, dezinteres pentru subiectul: ”România”? În schimb, ”Dictionnaire DE GAULLE” dădea, în paragraful consacrat lui “Ceausescu Nicolae”, date corecte, inclusiv menţiunea că “serviciile Generalului s-au exprimat asupra lui Ceauşescu de o manieră net mai puţin favorabilă decât despre Ion Gheorghe Maurer”.

Mi-am zis, atunci, că nu trebuie să dramatizez situaţia. În definitiv, ”errare humanum est”. Din păcate, lecturi mai vechi şi mai noi m-au pus în situaţia de a mă întreba dacă, la mijloc, este vorba doar de simple lacune de in formaţie sau, mai grav, despre o deliberată ignorare a unor fapte şi documente semnificative despre prezenţa României în realitatea politică a veacului XX?

 Discursul şi tăcerea. În anul 2008, apărea un tom masiv(peste 800 de pagini) care- în intenţia realizatorilor: Herve Broquet, Catherine Lanneau şi Simon Petermann- reunea “Cele 100 de discursuri care au marcat secolul XX”. Primul, era cel al lui Jean Jaures despre”Voinţa de pace a Franţei”, din 29 iulie 1914, iar ultimul, datând din 23 martie 2000, era cel al Papei Ioan Paul al II-lea: “Construind un nou viitor”. Sumarul volumului reuneşte nume de cele mai diferite coloraturi politice, de la Lenin şi Mao,  până la Hitler, Petain sau Mussolini.  Nu puteau,fireşte, lipsi discursurile lui Churchill, De Gaulle,  Nasser, Nehru, J.F. Kennedy sau Gorbciov- ca să nu dau decât câteva nume reprezentative. Cum lucrarea a fost gândită în aşa fel încât să acopere (măcar) câteva din  marile probleme ale secolului trecut: primul şi cel de-al II-lea război mondial; construcţia europeană, conflictul israelo-arab; decolonizarea; mişcările naţionale; raporturile Est- Vest sau America Latină, ajungem la întrebarea: oare, în nici-unul dintre aceste evenimente de referinţă România nu a avut un cuvânt de spus? Răspunsul îl avem parcurgând Indicele ţărilor de origine ale respectivelor discursuri, de unde – surpriză!- România lipseşte. Aşa după cum lipseşte şi din Indicele personalităţilor menţionate.
 Nu am, fireşte, motive să pun sub semnul întrebării  criteriile care au stat la baza selecţiei textelor şi a personalităţilor. Mă întreb, totuşi, dacă, de pildă, pentru anul 1944, nu era cazul să fie inserată şi Proclamaţia către ţară a Regelui Mihai, dată la 23 august 1944? Să le fi scăpat din vedere alcătuitorilor antologiei împrejurarea că ieşirea României din coaliţia cu Germania hitleristă şi alăturarea sa Naţiunilor Unite a  însemnat un act de crucială importanţă pentru închierea marii conflagraţii a secolului XX?

Pentru anul 1968, autorii se opresc/doar/ la Discursul lui Rene Cassin la acceptarea Premiului Nobel(10 decembrie 1968).Nu subestimez raţiunile pentru care eminentului militant pentru drepturile omului, i-a fost decernat premiul Nobel  pentru Pace. Am, însă, seriose motive să cred că nu acesta a fost cel mai important eveniment politic al anului 1968. Fiindcă, orice am face, 1968, rămâne Anul Primăverii de la Praga, anul în care scriitorul Ludvik Vaculik publică incendiarul său manifest ”Două mii de cuvinte”, anul în care Alexander Dubcek şi colaboratorii săi încearcă să pună în fapt proiectul “socialismului cu faţă umană”. Dar, 1968 rămâne anul invaziei, frăţeşti” a celor cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia, cărora România - şi nu doar Nicolae Ceauşescu! - i se va opune cu un curaj care a s-a bucurat de o largă apreciere în lume. Aleg, deloc întâmplător, ceea ce relatează,la 17 septembrie 1968, Constantin Flitan, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar la Paris, referitor la întâlnirea cu Andre Malraux, ministru de stat pentru problemele culturii şi coborator de cea mai mare încredere al preşedintelui Franţei: “În  zilele dificile după ocuparea Cehoslovaciei, şi când situaţia României era ameninţată, Generalul de Gaulle a dat<> să se multiplice manifestările de simpatie faţă de ţara noastră”.

 Cum a capitalizat şi cum a folosit, în beneficiu propriu, Nicolae Ceauşescu acest uriaş capital de simpatie şi de încredere, asta este cu totul alt subiect de discuţie şi el a fost temenic analizat de către Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai şi Ilarion Ţiu în cartea lor: “21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu”(POLIROM, 2009).

Poziţia curajoasă a României şi a românilor şi nu doar a lui Nicolae Ceauşescu, aşa cum a fost ea exprimată la 21 august 1968, rămâne un fapt istoric având puternice reverberaţii în conştiinţa epocii. Iar acest document politic de o puternică, inconfundabilă semnificaţie, care este cuvântarea şefului statului român, are solide temeiuri să fie cuprins în orice antologie reprezentativă a marilor discursuri ale veacului XX. De ce nu figurează el în antologia menţionată?- iată o întrebare la care cel mai la îndemână răspuns ar fi: dintr-o lacună de informaţie. Deşi, nu putem face abstracţie de explicaţia pe care, într-un alt context, ne-a dat-o Prof. dr. Adrian Severin. În 2008, la scurgerea a patruzeci de ani de la invazia în Cehoslovacia, la manifestările organizate la Bruxelles, “atunci când cineva a încercat să aducă în discuţie participarea României la susţinerea cauzei cehoslovace (…) cei prezenţi la diverse ceremonii au reacţionat cu surprindre şi scepticism.” “Oare de ce?”- se întreabă Adrian Severin şi dă răspunsul: “În legătură cu România, Occidentul se simte vinovat pentru a fi susţinut un regim de dictatură internă în schimbul avantajului creat prin dizidenţa acestu regim în interiorul blocului sovietic advers.”

 Între colportaj şi reconstituire istorică. Un alt caz de ”omisiune elocventă” avem în cartea “Khrouscev. La reforme impossibile” scrisă de Jean –Jacques Marie. Lucrare care îşi propune să realizeze o radiografie a unei biografii politice suprinzătoare şi, totodată, extrem de contradictorii în ceea ce priveşte ambiţiile, respectiv şansele sale reale de a reforma … ne-reformabilul. Curios lucru, atunci când abordează una dintre cele mai sensibile teme- relaţiile dintre URSS şi China Populară, respectiv dintre PCUS şi Partidul Comunist Chinez şi implicaţiile lor pentru destinele ”sistemului mondial socialist”-, autorul ignoră pur şi simplu poziţia Partidului Muncitoresc Român în această confruntare de interese şi de orgolii. Lucru iarăşi greu de caracterizat date fiind preocupările constante şi acţiunile susţinute ale comuniştilor români în vederea detensionării acutei situaţii conflictuale dintre cele două “partide frăţeşti”, dar şi pentru apărarea”dreptului fiecărui partid al clasei muncitoare de a-şi elabora calea proprie de făurire a socialismului”. Să ne înţelegem: situaţiile în care s-a exprimat, deschis şi decis, poziţia Partidului Muncitoresc Român erau situaţii aparte, cu semnificaţii speciale în ordinea demonstraţiei, iar implicaţiile lor depăşeau cu mult sfera de interese a “lagărului socialist”. Numai că, pentru Jean-Jacques Marie,  poziţiile şi demersurile partidului comuniştilor români nu există! Iar “Declaraţia din aprilie 1964”, considerată în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională dar şi în cercurile politice reprezentative ale momentului ca Declaraţia de independenţă a României faţă de Moscova, cu puternice reverberaţii şi profunde consecinţe în timp- şi care a fost unul dintre” cuiele în sicriul cadavrului politic al lui N. S. Hrusciov”-, nici măcar nu este menţionată. Singurele trimiteri ale autorului la România sunt făcute… din fuga condeiului. Şi nu este singurul exemplu de”omisiune elocventă” din această carte, de vreme ce atunci când scrie despre odiseea lui Imre Nagy după înăbuşirea ”contra-revoluţiei de la Budapesta”, acelaşi autor nu găseşte de cuviinţă să relateze despre perioada în care fostul lider al comuniştilor ungari s-a aflat la Snagov şi nici despre modul în care “tovarăşul şi prietenul”, Gheorghiu- Dej, l-a livrat Kremlinului.

 Cât priveşte motivele pentru care Jean-Jacques Marie, reputat scotocitor  şi abil colportor de informaţii din arhive, scrise şi orale, a ales această cale, ipoteza unei “discreţii pudibunde” iese din discuţie. Rămâne doar ipoteza - din ce în ce mai plauzibilă! - a unei optici prestabilite, în virtutea căreia concluzia îşi este suficientă sieşi.