Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În ultima săptămână, am călătorit, împreună cu familia mea, prin mai multe ţări din Europa. M-am întâlnit, în locuri neaşteptate sau în locuri comune - magazine, pieţe, muzee, pe stradă - cu români care lucrează acolo sau care au ajuns acolo ca turişti. M-am bucurat să-i întâlnesc, să schimbăm câteva cuvinte, să ne strângem mâinile, eventual să facem o fotografie, ca amintire. Sunt foarte diferiţi. Unii, în special cei mai tineri, cu slujbe bine asigurate, lucrând în străinătate, călătoresc în vacanţă, bucurându-se de ceea ce pot vedea sau întâlni. Cei mai în vârstă, poate pensionari, vin de acasă, poate la copii sau la rude, privesc cu bucurie tot ce e în jurul lor, aşteptând însă să se întoarcă la rosturile lor. Sunt cei pe care îi descoperi în magazine, atunci când vrei să cumperi ceva sau în restaurante când vrei să comanzi ceva. Sunt cei de pe stradă, care cântă la acordeon, la vioară sau la ţambal, cerând - indirect, un ban. Sunt şi cei mai agresivi, cerşetori organizaţi în reţele, sau, pur şi simplu bande de tipi fără ocupaţie, care se strâng în zonele de periferie ale marilor oraşe, aşteptând să se întâmple ceva.
Îmi face plăcere să surprind privirile celor care se întreabă dacă au "văzut" bine şi care se apropie discret să mă întrebe "sunteţi domnu' Năstase?", care mă salută şi pleacă la treburile lor. Mă deranjează însă cei care, aşteptând pe la colţuri, rromi - în general -, mă recunosc de departe şi încep să mă strige, având grijă, în final, să-mi transmită, fluent, în română, "dă şi mie un ban".
De la 1 ianuarie 2002, românii pot călători fără vize în ţările europene. Câteva milioane de oameni au ales să plece la muncă în străinătate, încurajaţi de perioada de creştere economică în care guvernele occidentale căutau forţă de muncă. Au trimis acasă miliarde de euro, au văzut condiţiile în care se munceşte, au învăţat şi au suferit pentru copiii lor pe care i-au dat la şcoală în Italia sau Spania, încercând să le găsească un loc mai bun în care să trăiască. A fost nevoie apoi de medici şi de surori medicale. Odată cu recesiunea, Occidentul a început să devină mai selectiv în acceptarea "imigranţilor" din România. Operaţiunea de brain drain a devenit mai sofisticată.
Unii dintre români, după mai bine de zece ani, s-au fixat, cu slujba şi cu familia, în străinătate. Alţii se consideră încă "la muncă" şi ar vrea să revină acasă. Situaţia copiilor lor este cea mai complicată, fie că au rămas acasă, fie că se află cu ei. Trăind între două lumi, unii se adaptează, alţii eşuează în bande de tineri fără destin.
Descopăr, cu tristeţe, încă o dată, faptul căa nu am ştiut să folosim o mare oportunitate. Aşa cum am oferit, cu entuziasm, Occidentului ţara ca piaţă de desfacere inclusiv pentru produsele second hand, aşa cum am acceptat, cu uşurinţă, dezindustrializarea, în numele comandamentelor ecologice şi ale sloganurilor de tipul "small is beautiful", tot aşa am acceptat delocalizarea forţei de muncă înalt calificate, bucurându-ne că rata şomajului rămâne foarte mică.
Ştiu, e la modă să spui că "ţi-ai învăţat lecţiile". Cele transmise de FMI sau de unele guverne occidentale. Cred însă că noi trebuie să dovedim, în primul rând, că am învăţat, din cele două decenii ale perioadei de tranziţie, care sunt greşelile pe care să nu le repetăm, apărându-ne interesul naţional. Inclusiv în ceea ce priveşte includerea românilor din străinătate în "recensământul" de forţe şi de valori ale României.
Citește pe Antena3.ro
