Românii, neam urmărit de nenoroc?

Duminica, pe o vreme uda, m-am dat jos anevoie din dealurile mele prahovene si am lunecat spre Bucuresti. Fusesem invitat la o aniversare de la care nu puteam absenta. Doctorita Daniela Bartos, profesor universitar si sefa a unei sectii mari din Spitalul Floreasca, fost ministru al Sanatatii, implinea o varsta rotunda. Datorez Danielei, care mi-a devenit prieten dupa ce ca ministru am tocat-o vartos (n-ai voie, ca gazetar, sa menajezi oamenii pu­terii), gesturi de neuitata omenie intr-un moment in care, ca pacient, ma situam mai aproape de Cel de Sus (la un lat de palma, ziceam eu) decat de pamanteni. Vor fi aici, m-a asi­gurat ea, doar prieteni de suflet. M-am gandit, privindu-i, cati dintre ei i-au fost pacienti si cati nu. Pe unii ii stiu, pe altii incerc sa-i localizez, sa-i ghicesc. Un consatean care tocmai s-a intors din Iran, o familie de arhitecti, colegi vechi de scoala, o fosta procuroare de rang inalt, pensionara acum, mama sarbatoritei, copiii Radu si Cristina, nepotii Ana si Tudor. Stau de vorba cu Cristi Niculescu si Mihaela, sotia lui, cea care, de cand el pastoreste studenti, se ocupa mai mult si indeaproape de editura pe care au infiintat-o. E greu, zice Mihaela, se inchid sau isi mo­di­fica profilul, una dupa alta, librariile. Sunt librarii care, de-a lungul unei zile intregi, nu inregistreaza, ca trecator de prag, un singur client. Ma trec fiori. Vorbesc cu Cristian despre soarta noastra, a romanilor, despre avalansa de ispravi media­tizate afara care ne construiesc un nume si un renume deloc de invidiat. El citeaza ceva din Ralea. Cele cinci mari pacate pe care le-am luat in timp si cu care ne-am logodit, se pare, etern. De la daci ni se trage, daca am retinut bine, dezbinarea, din Roma, pacatele decadentei, in frunte cu o grandomanie gaunoasa, din Bizant am imprumutat cu mult avant prostitutia, iar de la slavi, fatalitatea. Discutia s-a rupt si n-am prins tot. Parca a zis ceva de otomani. Sa fie vorba de ciubuc sau spaga? Nea Nicu Vacaroiu, fost premier si mai mare peste Curtea de Conturi, mi se plange ca la el in Arges, unde are o casa, s-a suit – in lipsa unui dulgher – pe acoperisul magaziei sa-i bata singur scandurile. Nu mai gasesti, si am si eu dovezi zilnice de la Sangeru, oameni dispusi sa lucreze, sa munceasca pe bani. Sa paraseasca, zic eu, un ceas, intimitatea puturoasa a carciumii. Ca proba imi arata o unghie, marturie a temerarei incercari, nimerita cu ciocanul. Florin Georgescu, candva ministru, azi impartind cu Isarescu responsabilitatea prafului de pe toba al vistieriei, dezvolta, cu sarm, un subiect trist – decesul patriotismului, vandalizarea sentimentului national. Nu pot sa nu-i dau dreptate. Ce se petrece cu noi? Sunt, cativa din cei de aici, oameni care au fost la putere. I-am bestelit la vremea lor cu sarg. Poate in exces. Azi sunt altii, de-o rapacitate fara egal, unici in istoria faradelegii. Dispare Romania? Disparem impreuna cu ea? Sunt unii care ne ajuta s-o facem zob, interesati doar de intretinerea neputintelor noastre de a riposta, a blazarii noastre de colonie obisnuita sa fie incalecata, care sta cuminte in toate pozitiile si uneori se cracaneaza benevol? Sau calaii si tradatorii sunt dintre noi?

Seara, returnat acasa, l-am revazut cu bucurie pe academicianul Eugen Simion, vecinul meu de peste deal, din singurul sat care a dat Academiei Romane doi presedinti, ambii de pe aceeasi ulita. Era invitat la emisiunea lui Gadea (mult a trecut dupa Octavian Paler pana la umplerea golului, macar pentru cateva clipe, cu un carturar adevarat). Imagini inspaimantatoare despre ispravile conationalilor nostri scapati, ca niste turme salbatice si infometate, in lumea scrobita a Vestului. Furtisaguri, mizerie, grobianism, toate marca de acasa, dincolo de scuza ieftina a etniei. Academicianul, intrebat care ar fi cuvantul definitoriu pentru romani, a zis, citandu-l pe Cioran, nenoroc. Nenorocul, ca o boala ancestrala, ca un virus vechi. Nenorocul care nu ne iarta, ne pandeste si ne urmareste constant. Cioran, povesteste Simion, spunea mereu cuvantul nenoroc in limba romana. Am meditat cu tristete la cele auzite. Stiam, de la Noica, nu de la Cioran, ca pe langa dor, cuvinte romanesti intraductibile sunt vazduh si omenie. De ce nu traducea filosoful roman cu care nu uita sa se laude Franta, cuvantul nenoroc, de altfel lesne traductibil? Poate pentru a atarna mai greu in sumbrele lui semnificatii, imbibat in mustul si noroiul semantic de acasa. Nenoroc? Dar norocul si-l face, zice o vorba tot de acasa, omul cu mana lui. De ce nu si-ar face, tot singur, si antagonicul nenoroc?

E tarziu. Era sa scriu, e tarziu pe pamant. Saptamana care vine, care a venit, aduce implinirea a 25 de ani (pe 13 octombrie) de la moartea, la Paris, a marelui sculptor roman George Apostu. Fiica sa, Maria Aneta, talentata ca si tatal ei, il comemoreaza cu o expozitie personala de grafica la care sunt invitat sa vorbesc. Tot acum aflu de la Laurian Stancescu, un impatimit al operei genialului Brancusi, ca Academia Romana a semnat in sfarsit, dupa ce in anii ’50 refuzase, repatrierea osemintelor sculptorului. Da, Brancusi a vrut, pe patul de moarte, sa fie asezat in tarana de acasa, langa mama sa. Francezii, care ne considera padu­chiosi si cersetori, acompaniati de grandomania ministrului caricatural de externe de la Bucuresti, uita sa aminteasca mereu ca Brancusi si Apostu sunt romani. Strica demons­tratia. De altfel, marele detractor – sa fie vorba tot de nenoroc? – e chiar statul roman care a refuzat, in aceiasi ani, donatia brancusiana, valoroasa azi cat bugetul national. Sa ne amin­tim ca anul trecut o mica sculptura a uriasului artist s-a vandut cu 28 de milioane de dolari, asezandu-l pe roman pe locul unu in lume si ca va­loare de piata. Nenorocul ne impie­dica insa sa ne pretuim varfurile, facand loc deasupra, pe apa statuta a patriei, doar gunoaielor.