Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Preşedintele Traian Băsescu a declarat pe 11 martie la Bruxelles că se analizează posibilitatea ca în proiectul legislativ privind revizuirea Constituţiei să se propună şi prevederea unui deficit bugetar de maximum 3% din PIB. Iar majoritatea analiştilor intervievaţi de revista „Săptămâna Financiară” au considerat că o astfel de iniţiativă este bună în situaţia în care Polonia sau Germania au în legea fundamentală prevederi legate de praguri de deficit bugetar sau datorie publică.
Întrebarea pe care şi-o pune însă publicaţia este: Ce fel de deficit bugetar va fi utilizat în proiectul constituţional, cel calculat pe baza metodologiei FMI (cash), ce s-a redus sub 7% din PIB anul trecut, ori cel măsurat potrivit metodologiei europene (ESA 95), care, după toate probabilităţile, s-a majorat în 2010? Acest lucru este important de stabilit, pentru că dacă un viitor guvern va fi constrâns să administreze ţara fără ca arieratele să fie consolidate ca datorie publică, atunci va fi foarte uşor de demis, deoarece nu va putea respecta cerinţa constituţională de 3% din PIB deficit bugetar. Iar dacă e să privim spre Cabinetul Boc, care tocmai a supravieţuit unei moţiuni de cenzură, el ar fi trebuit demis încă din 2009 potrivit „regulii” de deficit pe care se pregăteşte să o propună preşedintele Băsescu...
Mai mult decât atât – precizează publicaţia – actualul Guvernul poate fi suspectat că a redus deficitul bugetar (calculat potrivit metodologiei cash) pe seama extensiei arieratelor. În ciuda avertismentului guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, care spunea în mai 2010 că „deficitul bugetar poate să aibă variaţii, dar dacă îţi atingi ţinta cu arierate ale statului este cea mai proastă soluţie”. Şi guvernatorul nu s-a limitat la asta, ci a mai precizat că arieratele reprezintă cauza pentru care avem „şi recesiune şi inflaţie”, subliniind că sunt precum „o boală contagioasă care se răspândeşte şi denaturează fondul economiei de piaţă”. Ele „determină un lanţ de întârzieri de plată mai rele decât deficitele”, care nu doar că alimentează recesiunea, ci „o distorsionează prin distribuţie”.
Ca să rezumăm – mergând pe linia revistei „Săptămâna Financiară” – un viitor guvern va putea porni de la zero în cursa de gestionare a economiei, ori va fi şi el constrâns să facă arierate pentru a se plasa cu deficitul bugetar sub limita de 3% din PIB? Adică va afecta cu bună ştiinţă performanţele economiei pentru a nu risca să fie demis?
Dacă se va întâmpla astfel înseamnă în spatele unei măsuri de inspiraţie europeană s-ar putea ascunde calcule politice menite să ştirbească credibilitatea unui guvern de altă coloratură, care ar rezulta în urma viitoarelor alegeri legislative. Bineînţeles că poţi avea arierate de 5% din PIB, limită de deficit de 3% şi pentru asta să te plasezi pe excedent pe metodologia cash pentru a îndeplini condiţionalitatea.
Din păcate însă aceleaşi persoane care discută de instituirea unui nivel constituţional de deficit bugetar vorbesc şi de necesitatea de a atrage fonduri europene care, în lipsa investiţiilor străine, să permită economiei să se dezvolte, finanţări comunitare pentru care e nevoie de cofinanţare de la bugetul nostru, ceea ce nu prea se împacă cu ideea de excedent.
Completând problematica expusă de publicaţia economică se poate pune întrebarea de ce doar deficitul bugetar să fie limitat prin Constituţie? De ce nu şi datoria publică, inflaţia şi dobânzile la împrumuturile pe termen lung? Ancorând principalele criterii de Maastricht în legea fundamentală, România ar putea asigura coerenţa politicilor şi un ritm susţinut al reformelor, astfel încât adoptarea euro să devină posibilă la o dată cât mai apropiată de 2015, după cum recomanda guvernatorul Isărescu cu o zi înainte ca preşedintele Băsescu să discute de posibilitatea de a introduce un prag de deficit bugetar în Constituţie.
Citește pe Antena3.ro
Iar o variantă care să sintetizeze într-un singur obiectiv calitativ efectul respectării reperelor de la Maastricht ar fi impunerea condiţionalităţii ca PIB-ul real să fie mai mare decât cel nominal. În acest fel s-ar impune, implicit, un obiectiv de productivitate – principala problemă de care suferă România.
