Să visăm cu măsură

Acum, la început de an, România are multe probleme de rezolvat. Există însă o urgenţă a urgenţelor: optimizarea ofertei de bunuri şi de servicii. Dacă vrem să ajungem cu bine la mal. Va fi însă nevoie de un punct de sprijin: grăbirea restructurării. Sunt analişti care gândesc că în împrejurările actuale, într-o Uniune Europeană lovită de criză, problema restructurării nu ar fi de actualitate. Ei bine, un astfel de punct de vedere nu stă în picioare. Cum să nu mai fie de actualitate problema restructurării când, referindu-ne bunăoară la nivelul ofertei interne, tocmai întârzierea reformelor structurale constituie una dintre cauzele majore ale rămânerii în urmă. Avem nevoie de restructurare pentru a îmbunătăţi oferta internă. Cantitativ şi calitativ.

Dar e posibil? Da. În două etape însă. Căci măsurile esenţiale, care să asigure plusuri de competitivitate şi eficienţă, nu vor putea fi luate imediat. Şi-atunci? Într-o primă etapă, care ar putea să cuprindă întregul an 2013, ar putea fi ambalate trei motoare: disciplina financiară, disciplina salarială şi disciplina consumului.

Abia într-o a doua etapă ar putea fi pusă în funcţiune pompa de oxigen pentru ofertă. De aici întrebarea: cine s-o facă? Statul, în primul rând. Împingând de la spate propriile companii, ca să producă mai mult şi mai bine. Câştigul ar fi imens. Ar deveni evidentă contribuţia lor la sănătatea PIB-ului. Dar tot statul este cel care poate să stimuleze producţia performantă în companiile private. Afirmaţia ar putea să şocheze. Nu mai suntem în economie de piaţă? Bineînţeles că suntem. Şi atunci, cum ar putea statul să obţină o astfel de reacţie: produse competitive, în cât mai multe companii româneşti private, care să fie căutate în ţară şi la export? Asigurând în piaţa internă un climat de raţionalitate contractuală, pe baze concurenţiale. Desigur, o astfel de apăsare pe pedala de acceleraţie nu poate fi făcută la întâmplare. E nevoie de un reper care să arate drumul cel bun. Ca să fie evitată o eventuală rătăcire. Iar un reper mai bun decât stimularea concurenţei nu există.

Suntem nevoiţi să alegem: ori să grăbim restructurarea, pentru a reduce uriaşele pierderi din economie şi de a lua astfel din spatele bugetului o povară cumplită, ori vom accepta, în anii viitori, o reducere a cheltuielilor bugetare, în combinaţie cu noi impozite şi taxe. Aceasta este o alegere dramatică, pe care însă n-o mai putem evita în nici un chip. Nu e însă de acceptat o miză  pe cea de-a doua variantă. Pentru că ar trebui să suportăm atât somnolenţa în continuare a economiei, cât şi un buget gâtuit. Şi nici securitatea socială nu este posibilă fără protejarea economiei, îndeosebi prin expansiunea mecanismelor de piaţă.

Indiferenţa faţă de competitivitate, boală nepermis de mult lungită, nu mai poate continua, într-un moment în care logica istoriei ne obligă să regândim imediat rolul României într-o Uniune Europeană ce are de depăşit o criza încă viguroasă. Şi într-o lume multipolară, în care Europa va fi condamnată (şi nu scriu cuvântul între ghilimele) la o continuare a bătăliei pentru competitivitate şi pentru dezvoltare durabilă.
Acum e timpul ca România să-şi valorifice activele în Uniunea Europeană şi să devină ea însăşi propulsor al procesului de dezvoltare în anii ce vor veni… Dar să nu devenim visători. Sau să visăm, dar cu măsură. Pentru că, în ceea ce priveşte societatea românească, înainte de a aduna trebuie să scădem.

La ce trebuie să renunţe societatea românească? Mai întâi la risipă, un termen generic ce înglobează şi costurile mari, şi productivitatea mică, şi producţia modestă. Pe scurt, la valoarea adăugată prea mică pentru o populaţie atât de mare.