Şahul pe înţelesul tuturor

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Hai să spunem lucrurilor pe nume: învăţatul e un dar biologic, ca şi cântatul. Nu-i pentru toţi. Eu m-am născut cu ta­lent la învăţat. E singurul talent în care cred. Nu-i o problemă de modestie să declari asta. Învăţ în continuare şi nu neapărat în meserie.

O seamă de cărţi le cumpăr în secret. Ca să nu fiu întrebat la ce-mi mai trebuie, bunăoară, un volum despre marea teore­mă a lui Fermat sau despre expansiu­nea universului. Nu înseamnă că sunt atât de deştept încât să le birui, să duc aceste căr­ţi până la capăt. Cu ceva însă tot mă aleg. Uneori, începutul unui lucru e mai important decât terminatul. Îţi întreţine plăcerea învăţatului

Că e vorba de o plăcere, nu de un coş­mar, n-am nici o îndoială. Poate că nici nu e bine să-i spunem învăţatului talent, ci plăcere.

Aveam un văr tractorist pe care, într-o vacanţă petrecută la el, la ţară, am vrut să-l provoc să joace şah. El accepta să se aşeze la masa de şah cu mine, dar să nu-i fi spus că trebuie să înveţe şi câteva re­guli, că imediat începea să bocească. Mi-a trebuit ceva timp, până să-mi dau seama ce cuvânt îl făcea să plângă ca prostul, mi­orlăind şi trăgându-şi mucii pe nas ca un copil. La treizeci de ani, tractoristul Ma­nole, altfel un mârlan cu femeile şi un neam prost taxat ca atare şi de prietenii săi, mecanicii şi tractoriştii de la SMT – nici ei nişte persoane bine crescute – făcea crize când auzea de învăţat. Cuvân­tul îi stârnea probabil amintiri cumplite din şcoala elementară, îi amintea de dascălii care se chinuiseră să-i bage în cap tabla înmulţirii zicându-i "Când o s-o ştii, să vezi că o să-ţi placă!"

Vărul Manole muta piesele pe tabla de şah exact ca şi mine. Duceam eu o tură la C7, ducea şi el una tot acolo. După care azvârlea tura mea în fundul grădinii şi urla "Te-am bătut! Te-am bătut!" La înce­put am crezut că e doar tembel, dar când am auzit cum se laudă la unii şi la alţii prin sat că mă bate tot timpul, i-am zis: Aşa nu mai merge, trebuie să înveţi regu­lile! S-a uitat fix în ochii mei, lacrimile îi şiroiau bogat, bărbia îi tremura şi din gu­ră şi ieşea un "nu, nu..." scrâşnit şi duş­mănos. Nu-ţi mai bate joc de bietul Ma­no­le, mi-a zis mătuşa-mea. La vârsta lui, ce să mai înveţe?! Gata, s-a terminat. Tră­ieşte şi el, mănâncă, bea, doarme, mun­ceş­te, o să facă şi copii, ce mai vrei de la el?

Curând tot satul a aflat ce rău mă purtam eu cu Manole, cum îl sileam să înveţe. Da’ ce i-a făcut săracu’ Manole, de se leagă de el?, se minunau babele. Şi nici gospodarii nu erau mai îngăduitori: Ia să lase flăcăul în pace, să nu-i mai sucească minţile. La treizeci de ani, de învăţat îi mai arde lui? Abia îşi câştigă pâinea şi obraznicul ăla de verişor vrea să-l înne­bunească de cap!

Nici ai mei nu erau mai îngăduitori.
Te-am primit creştineşte, te-am omenit, te-am lăsat să joci şi şah şi, drept mulţumire, ne omori băiatul.

Ai mei aveau dreptate. L-am lăsat pe Ma­nole să-mi arunce în continuare tu­re­le, pionii şi regina în fundul curţii şi a tră­it fericit până la optzeci de ani, pe când mie, la ce mi-a folosit învăţătura, dacă tre­buie să-mi mulg creierii zilnic şi să scot din ei un articol sau o povestire? La nimic. Învăţ, învăţ şi încă nu sunt perfect.