Săptămâna Patimilor

'Ia-ti crucea si vino dupa mine', a spus Isus. Sa mergi pe calea lui Cristos inseamna, iata, sa porti tu insuti o cruce. Nu-i aici promisiunea unei mari fericiri. Isus n-a spus; 'Va asteapta un cont gras, o limuzina, o fericire absoluta sau lapte si miere de ma veti urma', va asteapta o cruce pe care trebuie s-o purtati! Fiecare fiinta cunoaste, intr-un fel sau altul, crucificarea. Crucea este si simbolul pentru suferinta omeneasca. Este durerea, obstacolul, degringolada, intunericul interior, ce se iveste in noi fata-n fata cu experientele vietii. Pe calea noastra catre Cristos, pe drumul ce ne duce catre lumina din noi, pe cararea ingusta si atat de larga, in acelasi timp, a vietii, cel ce sfarseste crucificat este omenescul din noi. Saptamana patimilor este chiar un simbol al acestui sacrificiu; un simbolul al renuntarii la Eul omenesc, care nu se lasa plecat fara suferinta, fara durere, fara angoasa si fara tulburare. Tocmai de aceea patimile noastre vestesc si apropierea luminii, patimile noastre ne spun ca ne apropiem mai mult, constient sau nu, de Dumnezeu!

A sti, a intelege, a accepta, a cunoaste si a recunoaste ca suferinta noastra, de oriunde ar proveni, e un semn al rezistentei Eului omenesc, ca-n umbra acestei suferinti dumnezeiasca lumina a lui Cristos ne asteapta, am accepta patimile noastre cu ingaduinta si intelegere. Cand Dumnezeu se apropie de noi, intunericul omenesc din noi se framanta, se opune, se zbuciuma, se infricoseaza si traieste toata angoasa si tulburarea omeneasca, aceea ce incearca sa ne convinga ca suntem singuri pe lume si, daca Dumnezeu ar exista, ar trebui sa ne vina in ajutor de indata. Tot ce-i omenesc in noi e credinta, convingere si ratacire, care ne-a ca Dumnezeu nu exista, nu stim cine si ce suntem, nu stim pentru ce suntem pe lume, care-i sensul nostru si nici macar nu intrezarim vreun sens. Omenescul din noi cauta totul in directia opusa. Omenescul din noi gandeste in opozitie cu divinul si, poate, tocmai prin aceasta inradacinata indarjire a sa de a ne arata opusul ne duce pana acolo unde ne vom trezi constienti ca la capatul raului absolut straluceste lumina lui Cristos. Acceptarea suferintei omenesti inseamna acceptarea crucii, a destinului nostru omenesc, pacatos din fire, confuz si tulburat, dar facut anume sa fie asa, caci fara a cunoaste intunericul noi nu putem fi constienti de lumina.

Fiecare suferinta e semn ca pasim catre lumina. Marile incercari, oricat de nedrepte ar parea ele, oricat de grave si pline de zbucium, sunt semn ca lumina care asteapta s-o descoperim e tot atat de mare pe cat ne e suferinta.. Doar sa ne amintim asta clipa de clipa; prin suferinta noastra mai moare ceva din ratacirea omeneasca, prin ceea ce ni se intampla rau si ne doare, mai moare o parte din omul care-si poatra crucea pe drumul sau catre iubire si dumnezeire. Simpla acceptare a mortii Eului nostru usureaza durerea si-o astampara, cum ne aseaza mintea si inima pe calea intelegerii faptului ca nu avem sansa cunoasterii lui Dumnezeu fara a fi oameni (acesta-i scopul omului) si a accepta, ca si Isus, propria noastra crucificare sau crucificarea a tot ce-i omenesc in noi! Acesta-i rostul patimilor noastre si, daca ele sunt pe aproape, daca ele se petrec sau se vor petrece nu-i decat semnul ca Cristos s-a apropiat de noi!