Săraci şi necinstiţi

Am reprodus recent o declaraţie a guvernatorului Isărescu care spunea să fim atenţi cum ne îndatorăm, fiindcă s-au văzut statele latino-americane ce au intrat în incapacitate de plată cu datorii publice mult sub pragul de 60% din PIB. Ţări în care - completez eu - datoria a sporit mai rapid decât exporturile şi venitul naţional. Suferim şi noi de acest simptom? Păi, exporturile au “duduit” anul trecut, aducându-ne cea mai mare creştere de PIB din UE, dar ce păcat că au avansat cu numai 47% faţă de 2008, în timp ce datoria publică a crescut de la 13,4%, la 39,8% din PIB...

Iar principala noastră problemă e că exporturile au o valoarea adăugată redusă, iar importurile - una mare. Fiindcă nici nu-i nevoie să ai excedent comercial pentru a fi prosper dacă exporturile adaugă mai multă valoare decât importurile. Diferenţa e reprezentată de sporurile de productivitate, care permit majorarea veniturilor. Mai departe, cu salarii mai mari, oamenii consumă mai mult de pe piaţa internă pentru că exporturile româneşti reprezintă doar 34,7% din PIB. Cu alte cuvinte, economia românească se bazează două treimi pe consumul intern. Dacă acesta creştea pe seama sporurilor de productivitate şi a veniturilor indivizilor poate că nu intram în recesiune. Cum s-a întâmplat, de altfel, în cealaltă ţară mare din regiune, Polonia, unde exporturile reprezintă 40% din PIB.

Din nefericire, România nu seamănă cu Polonia pentru că valoarea adăugată nu se contabilizează aici. Să zicem că cineva fabrică maşini, pe care le facturează la 3.000 de euro bucata. După asta însă automobilele ajung la un beneficiar extern care le vinde cu 6.000. Iată un exemplu ce evidenţiază că deşi volumele cresc nu se adaugă valoare. Şi uite cum poţi avea deficit comercial pe relaţia cu un stat şi să fii totuşi profitabil. Iar în măsura în care mărfurile se vând în exterior aproape de costurile de producţie, exporturile nu se văd în veniturile bugetare. E adevărat că România are propria monedă. Problema este însă că poţi avea o monedă depreciată, cât valoarea nu se adaugă aici, influenţa cursului e nesemnificativă.

Şi de ce nu capitalizează companiile în România? Pentru că mediul economic e ostil. Sigur că în Vest nivelul taxării e mai mare, dar aici, la noi, nu se redistribuie - în interesul societăţii - nimic din ceea se încasează.

Întreprinzătorii care au investit în România au venit pentru că au cumpărat nişte capacităţi de producţie la preţ modic. Au realizat investiţiile stipulate în contractul de privatizare, dar n-au cheltuit niciun cent în plus. Din acest motiv în afară de fabricile pe care le ştiam de pe timpul lui Ceauşescu n-au mai “răsărit” altele.

Aşadar de ce nu-şi mută investitorii “headquarter”-ul la noi? Păi ce business poţi face într-o ţară cu un mediu suprataxat, suprareglementat şi în care se fură ceea ce se colectează?! De aceea valoarea adăugată nu rămâne aici, nu se capitalizează aici, nu se reinvesteşte aici. Cei ce visau în anii de “boom” că Bucureştiul va deveni Londra Estului suferă de imaginaţie bolnavă. Probabil au confundat metropola de pe Dâmboviţa cu Varşovia.