Sărăcie minim garantată

Dacă românii îşi exprimă în continuare preferinţa pentru venituri mici, dar sigure, înseamnă că pieţele româneşti sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire.

Dacă românii îşi exprimă în continuare preferinţa pentru venituri mici, dar sigure, înseamnă că pieţele româneşti sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire.


În 2001, 79% dintre români îşi exprimau preferinţa pentru un salariu mic, dar sigur. În 2008, jumătate din contribuitorii intervievaţi aşteaptă ca pensia privată obligatorie să garanteze un venit sigur, dar nu foarte mare. În 2003, 54% dintre români considerau că statul este dator să asigure tuturor un loc de muncă şi un trai decent. Acum, 84% din populaţia între 18 şi 44 de ani doreşte un randament minim garantat egal cu inflaţia, pentru pensiile private obligatorii. Cuvintele-cheie de mai sus sunt: sigur, garantat, stat. Adică românii, în loc să-şi dorească o piaţă liberă – pentru că aceasta e singura şansă pentru cei săraci, lipsiţi de putere şi relaţii –, îşi leagă speranţele tot de responsabilul cu hazardul moral: statul. Într-o anumită măsură, răspunsul este corect, fiindcă jucătorii cu poziţie dominantă pe pieţe sunt chiar autorităţile statului: MEF, BNR, CNVM sau CSA. Aşa se explică şi de ce la emisiunile informative, când se înfierează majorarea preţurilor, creşterea cursului, prăbuşirea acţiunilor sau scumpirea primelor de asigurare, se repetă obsedant: "De ce nu intervin autorităţile?".


Pentru a înţelege cum s-a ajuns aici e bine de amintit că în urmă cu 18 ani România avea o economie dirijată, iar autorităţile respective au fost înfiinţate ca să crească pieţele ca pe nişte copii. Din păcate, în loc să le îndrume primii paşi şi apoi să le lase să se descurce singure, au creat dependenţă. Au construit sistemul în jurul lor şi au făcut să nu poată funcţiona fără ele. Astfel, în locul unor părinţi responsabili au apărut nişte stăpâni, iar participanţii la piaţă au devenit slugi. Reglementările, normele, rezervele minime sau rezervele tehnice restricţionează permanent accesul celor nou-intraţi pe pieţe şi fac ca acestea să fie dominate de oligopoluri. Dar înainte de a vorbi despre cartelurile private trebuie să ne uităm la cei care deţin adevărata supremaţie şi fac selecţia adversă: structurile monopoliste ale statului.


Şi acum să revenim la beneficiarii pieţelor. Pentru ei e greu să deosebească o piaţă funcţională de una nefuncţională, fiindcă n-au avut vreodată şansa să facă diferenţa. Înainte să li se pună întrebările din ultimul sondaj – "Ce aşteptaţi de la pensia privată?" sau "Sunteţi de acord ca pensia privată obligatorie să aibă un randament minim garantat, egal cu rata inflaţiei?" –, respondenţii trebuiau să fie informaţi că trei sferturi din cea mai redusă contribuţie din regiune pentru fondurile de pensii obligatorii administrate privat (2% din salariul brut) vor fi "investite" la stat. Ceea ce face ca sistemul de stimulente şi sancţiuni al pieţei să funcţioneze nenatural. În loc să fie premiate companiile dinamice, care datorită bunului management generează o profitabilitate înaltă, este stimulat bugetul să facă deficit. Iar apoi de la acest simptom al ineficienţei finanţat cu titluri de stat se ajunge la lărgirea bazei de impozitare şi inflaţie – o formă de impozitare ce n-are nevoie de legiferare. În condiţiile în care Guvernul dă la o parte piaţa şi îşi arogă dreptul de a înlocui alocarea natural eficientă a resurselor cu redistribuirea nivelului de trai, cei care cer siguranţă şi garanţii se vor pomeni că sunt mai săraci ca înainte.


Ca să fie şi mai clar, oamenii lucrează şase luni pe an pentru stat şi şase pentru ei. Să zicem că în cele şase luni reuşesc să pună ceva deoparte. Ar trebui să aibă o paletă largă de instrumente de economisire – acţiuni, obligaţiuni, asigurări de viaţă, pensii private –, dar nu prea au de ales. Merg cu banii la bancă, unde observă că primesc o dobândă reală (peste inflaţie) de sub un procent. Băncile comerciale se disculpă spunând că jumătate din banii strânşi de la deponenţi, în loc să fie investiţi în economie, stau la banca centrală sub forma rezervelor minime obligatorii. BNR explică, la rândul său, că nu dă drumul banilor în economie de frica inflaţiei. Dar asta se întâmplă tocmai pentru că bugetul statului a deposedat bursa de rolul ei şi alocă el resursele în economie.


Mai departe, seminariile sunt locurile unde se observă că productivitatea e redusă. Adică, în loc să se gestioneze productivitatea – ca bază de indexare a veniturilor –, în România ea se constată. Faptul că productivitatea trebuie gestionată nu înseamnă să o administreze statul. MEF şi BNR nu pot decât să restricţioneze consumul. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele. Însă pentru a ajunge să vorbim despre pieţe concurenţiale – de randamente, calitatea muncii, raport calitate/ preţ – ele trebuie să fie mai întâi funcţionale. Şi din moment ce românii îşi exprimă în continuare preferinţa pentru venituri sigure, dar nu foarte mari, înseamnă că pieţele româneşti sunt admirabile, sublime, dar lipsesc cu desăvârşire.