Schimbarea de generaţie

Urmăresc atent ce se întâmplă în aceste zile în ţară. Ca un spectator implicat raţional şi, uneori, emoţional. Am participat, spre exemplu, la lansarea cărţii de amintiri a lui Ion Iliescu. În sala Bibliotecii Universitare se aflau, în principal, colegii săi de generaţie. Generaţia celor de 80 de ani. I-am admirat pentru solidaritate şi pentru pasiunea lor faţă de actul de cultură. Nu pun în discuţie întâmplarile lor politice din timpul comunismului. Nu judec nici opţiunile pe care le-au făcut în viaţă, aşa cum îmi este greu să judec pe oricine. Mi s-a părut exemplar efortul lor de a supravieţui în cel puţin două lumi antagonice. La final, am fost invitat să spun câteva cuvinte. Am încercat să fac legătura cu generaţia mea, cu cei din generaţia de 60 de ani. Generaţia care a modelat schimbările din România, după încheierea Războiului Rece. Generaţia activă după Revoluţie. Pe unii dintre ei îi revăzusem, cu câteva săptămâni înainte, la lansarea cărţii mele. Unii dintre ei împinşi de generaţiile mai tinere pe banca de rezerve sau, pur şi simplu, trimişi în tribune. Anul acesta s-au împlinit 45 de ani de când am terminat cursurile Liceului “Sf. Sava”. Aproape jumătate de veac... Privesc, din nou, în jur şi încerc să înţeleg scenariile, regiile, motivaţia intrării sau ieşirii unora din scenă. În anumite cazuri, strict necesare. Generaţia celor de 40 de ani se impune treptat. Este o regulă a vieţii. Pe de altă parte, mă deprimă ceea văd uneori la televizor. Tineri “politicieni” lipsiţi de cultură, lipsiţi de competenţe profesionale, în discuţii interminabile cu moderatoare care nu ştiu cum să umple timpul între două calupuri de publicitate.

Mă gândeam că în PSD am fi putut asigura o curgere mai firească a echipelor de vârstă din 10 în 10 ani. Din păcate, încercarea de a impune generaţia celor care acum au 70 de ani, generaţia lui Meleşcanu, nu a reuşit. Nici încercarea de a consolida generaţia celor de 50 de ani, generaţia lui Geoană. Nu discut motivele. Cert este că leadership-ul partidului a evoluat în salturi. Mai ales în 2005, atunci când de la generaţia 80 s-a trecut peste noapte (la propriu) la generaţia 50. Şocul a fost absorbit cu greu şi cu costuri mari. Eu cred în continuare în necesitatea “coabitării” generaţiilor. Şi în politică şi în activitatea guvernamentală sau în cea parlamentară. Au de la cine să înveţe tinerii din Parlament? Mai există Clubul parlamentarilor, pe modelul britanic, pe care l-am înfiinţat, împreună cu regretatul Ion Raţiu, în urmă cu douăzeci de ani?

Am citit, recent, ultima carte a lui Henry Kissinger, publicată în acest an, “World Order”. Kissinger are 89 de ani. Experienţa lui nu s-a pierdut atunci când a plecat de la Departamentul de Stat în 1977. În 2006 încă îl consilia pe preşedintele Bush, iar astăzi cărţile lui sunt adevărate manuale diplomatice şi politice. E adevărat că a fost cooptat şi în consiliul de conducere al Gulfstream Aerospace.

“Head hunting” pentru România ar trebui să însemne, în opinia mea, nu doar atragerea tinerilor spre guvernare, ci şi valorificarea experienţei celor mai în vârstă. Într-o formulă de echipă şi pentru transmiterea ştafetei.

P.S: M-ar deranja dacă cineva ar înţelege că este vorba de o pledoarie pro domo.