Schumacher

Când eram foarte mică, impresionată de pasiunea fratelui meu Andrei pentru cursele de Formula 1, am început şi eu să le urmăresc, cu mai mare sau mai mică răbdare, aşezându-mă discret lângă el pe canapeaua din sufrageria familiei. Parcă se ţineau duminica, aşa cum, probabil, se întâmplă şi acum. Am aflat aşa că există un pilot mai bun ca toţi ceilalţi, un anume Schumi, care câştiga etapă după etapă şi cucerea titluri mondiale prin muncă, talent şi, nu în ultimul rând, cu ajutorul marii echipe pe care o avea în spate.

Dacă aş spune că Michael Schumacher este o legendă, aţi spune că e puţin, că aplic un clişeu şi pierd esenţa pe care o aduce cu sine acest nume. Dar tragicul accident pe care l-a avut la sfârşitul anului trecut, pe o pârtie performantă de schi a vestului, m-a făcut să mă gândesc, din ce în ce mai des, la Schumi ca la o legendă. Am crezut, în primele zile, că nu va trece mult până când un Breaking News ne va anunţa că starea sa nu este aşa de gravă şi că, în curând, va face o declaraţie de presă pentru toţi cei care l-au admirat cândva. Apoi, am început să-mi doresc să nu cumva să vină un Breaking News peste noi, care să îndoileze pagina de sport a istoriei.

Drama sa dovedeşte – dacă mai era nevoie de vreo dovadă – că viaţa, indiferent de titluri mondiale, bunuri şi renume, este cea mai fragilă dintre toate averile noastre. De n-ar fi fost vorba despre un nume atât de cunoscut la nivel mondial, ar fi apărut, probabil, eterna concluzie: mai bine îl duceau afară, că dacă era tratat în străinătate, dacă i se acorda toată grija de care avea nevoie, scăpa. Bârfa de la colţul străzii şi-ar fi ocupat locul şi ne-ar fi băgat în cap, pentru a nu ştiu câta oară, că neglijenţă plus lipsă de resurse egal moarte.

Nu vreau ca rândurile care urmează să sune a bun rămas sau să amintească de textele care se scriu atunci când o moarte tragică ne ia prin surprindere gândurile şi stiloul, dar am nevoie să recunosc acum, şi nu mai târziu, că îmi amintesc. Îmi amintesc festivităţile de premiere de la F1, bătăile cu şampanie şi costumul roşu din care Schumacher saluta încă o victorie. Îmi amintesc discuţiile pe care le aveam cu fratele meu, când amândoi credeam că dacă preferatul nostru n-o să mai concureze n-o să ne mai uităm niciodată la o cursă. Îmi amintesc, desigur, şi de momentele în care nu mai aveam răbdare şi, între turul 15 şi turul 39, îmi găseam ceva de făcut prin casă, fără să recunosc că am ameţit de la atâta viteză. Îmi amintesc şi cât de mult îmi plăcea schimbarea roţilor şi alimentarea cu combustibil a maşinilor, etapă care durează numai câteva secunde. Îmi amintesc tricoul roşu imprimat cu sigla echipei Ferrari, pe care-l purtam rar, ca să nu se strice. Şi îmi dau seama, cu emoţie, cât de mulţi oameni mari au aşa amintiri de când erau copii, de când Schumacher era sănătos şi câştiga titluri mondiale, de când poate că şi familiile lor erau întregi, de când duminicile încă erau duminici, de când credeam că ziua de mâine nu e o opţiune, ci o obligaţie.