Sclavi pe plantaţia Băsescu

Nu mai vreau subiectul Băsescu. Şi totuşi duminică am înghiţit micul-dejun cu Traian Băsescu. Preşedintele se găsea în Maramureş, învelit strâns în haina mulţimii. Eu mă aflam în faţa televizorului. Toate televizoarele, nu doar al meu, erau pline de Băsescu. Băsescu, Băsescu, Băsescu.

Băsescu domină scena care ar fi trebuit să găzduiască premierea ţăranilor harnici. Unicul ţăran harnic pe care ni-l înfăţişează media este Băsescu. Deghizat astfel, pare un gândac roşu. Cuvântează, râde, îşi aruncă braţele în aer. Gestul este de iubire nemărginită pentru oameni. Băsescu îi iubeşte pe maramureşeni şi ne iubeşte pe toţi. Altfel cum am decodifica gestul îmbrăţişării în absolut? Pupă copiii, se pozează cu oricine îi iese în cale. Strânge, până la febra musculară, mâini. Cu dragoste, cu căldură. Băsescu transmite fără ostenire că ar fi în stare să-şi dea cămaşa de pe el fiecăruia dintre noi. Încep să cred că preşedintele mă iubeşte chiar şi pe mine, cu toate că, în rarele momente când m-a zărit între alţii, chipul său s-a congestio­nat, iar o venă de la gât s-a umflat ca un odgon de vapor. Traian Băsescu mă iubeşte şi pe mine în felul lui.

Nu vreau să mai scriu despre Traian Băsescu. Şi totuşi, la prânz preşedintele a mâncat din nou cu mine. El - sus, în televizor, eu - jos, la altitudinea unei canapele. Nămiaza, cu căldurile ei mari, ne-a prins tot împreună. La Cotroceni, mii de oameni îşi petrec şi ei ziua liberă cu Băsescu. Deocamdată înghesuiţi răbdător la cozi şi apoi fericiţi că au pătruns înăuntru, explorând aleile şi odăile pala­tului regal în speranţa că Cel Căutat va veni. Îl aşteaptă şi trei colegi ziarişti, oameni în toată firea, înţoliţi şi gravi. Seara mi-o petrec cu preşedintele care dialoghează relaxat cu colegii mei jurnalişti. Noaptea, cu chipul developat de lumânările interioare ale Cotrocenilor, preşedintele vorbeşte din nou naţiunii.

Nu vreau să mai scriu despre domnul Băsescu. Luni îmi încep ziua cu imaginea preşedintelui care se adresează matinal românilor. E pe Aeroportul Otopeni. Îm­pre­ună cu ministrul Udrea şi minis­trul Diaconescu făptuieşte o vizită la Paris pentru "consolidarea relaţiilor". Consolidarea va dura o zi şi va cuprinde câteva întâlniri. Ultima este cea cu comunitatea românească din ţara lui Balzac. Lunga mea convieţuire cu Traian Băsescu, mi­nis­tru, ministru şi iar minis­tru, primar general şi iar primar general, preşedinte şi iar... mă face să cred că ultimul punct de pe agendă este şi cel mai important. Du­minică, preşedintele a vizitat comunitatea maramureşeană şi comunitatea Ro­mâ­niei în întregul ei. Dacă între eschimoşi vor fi identificaţi trei români cu drept de vot, Traian Băsescu, suit într-o sanie trasă de reni, va fi mâine acolo. Niciodată vânătoarea de voturi n-a în­ce­put atât de devreme şi atât de nemilos. Fauna votanţilor, din câmpii şi tufişuri, trebuie capturată. Nimeni nu trebuie să scape. Nu va candida Traian Băsescu? Candidează pentru el noul Stolojan nu­mit Boc? Reţete în tochitura marii diversiuni.

Scriam, în urmă cu vreo două luni, un articol care se chema "O sinistră diversiune". Îmi propuneam atunci să desenez portretul unor oameni, candidaţi şi necandidaţi, mai potriviţi pentru o Românie europeană decât Traian Băsescu. Intenţionam să creionez chipuri care nu transmit stări convulsive naţiei şi oricum mai apropiate de ceea ce este acum România - o ţară în suferinţă. Sclavul din mine, ca atâtea alte mii de pălmaşi ai presei, nu poate ieşi din închisoarea Băsescu. Subiectele ne sunt dictate dimineaţa, la prânz, seara şi la miezul nopţii de Traian Băsescu însuşi. Subiectul trebuie să fie Traian Băsescu. Biciuiţi să trudim pe plantaţia lui, am ajuns să fim dependenţi ca de un drog. Azi aveam de gând să scriu despre Crin Antonescu sau despre Mircea Geoană, sau despre Principele Radu, toţi apţi să îndeplinească serviciul militar al Preşedinţiei. Scriu însă, Dumnezeule, despre Băsescu. Credeam şi cred şi acum că gripa porcină a uni­ci­tăţii actualului preşedinte cu care am fost contaminaţi ne va ucide dacă nu ne vindecăm rapid. Dacă din 22 de milioane de români nu există nimeni care să-l învingă electoral pe Băsescu, ar trebui să abandonăm ţara sau să ne sinucidem cu toţii. Eu, jurnalistic, m-am sinucis. Fie-mi ţărâna uşoară!

P.S.: Mi-e greu să cred că toţi cei 45.000 de vizitatori ai Palatului Cotroceni au mers acolo din dragoste de Băsescu. Cu­riozitatea nu e sinonimă afecţiunii. În co­pi­lă­ria mea căzuse într-o vale cu vulcani noroioşi vaca lui Jacarel. Tot satul, adunat pe deal, a asistat cum se scufundă vaca.