Scrisoare deschisă către roboți

Am fost şi am rămas, vă jur, poet.
De nu-s destul, în iambi sau armonie,
certaţi-mă, dar nu-mi tăiaţi, vă rog,
dreptul de-a construi o simfonie.

Mi-e inima văioaga ăstui deal
pe care l-am suit de mic cu sete.
Sunt unic prin refuzul de-a urî.
ştiu, mi-s deprinderile desuete.
             
Am recoltat, crescute din spinare,
cuţitele iubiţilor vrăşmaşi.
Fac o colecţie de atentate
şi un muzeu, model pentru urmaşi.
                     
Mă-njură azi politicele curve.
De mă sforţez, le-njur mai talentat.
Spurcaţi-mă cum vreţi, dar vă conjur,
pe mama n-o spurcaţi, c-a decedat.

Sunt cetăţeanul care se exprimă,
nu ştiu discurs mai blând sau mai solemn,
în versuri şi în proză, nu dau palme,
evit, cât pot, cuvintele de lemn.

Nu-mi sunteţi, mă gândesc, duşmani de moarte.
Ceva urât stă totuşi între noi.
Trăim un biet destin ce ne separă
nu prin idei, ci numai prin strigoi.

E viaţa tot mai dură şi mai ştirbă.
Ca puricii se înmulţesc ghiolbanii.
Apus-a bunul simţ iar omenia
de mult pe Terra noastră face nani.

Scriu zilnic cu harţag sau cu candoare.
Scriu uneori cu sângele din mine.
Scriu despre ce mă doare şi vă doare.
Scriu ce împărăţiei nu-i convine.

V-am scris scrisoarea asta fără plic.
V-am scris convins că nu obţin nimic.
Roboţii-s grâul ce nu face spic.