Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sunt subiectiv si chestia asta imi creeaza un sentiment de culpa profund. Colindand cu neuronul prin arealul existentei cu care am fost miluit, ma simt vinovat. Dar, totusi, optimist, pentru ca ma bazez, ca un prunc, pe obiectivitatea calcaroasa a celor care ma inconjoara. Si care, sunt sigur, imi gasesc mereu, clipa de clipa, cum ar spune poetul, motive pentru a ma suporta – plini de pudoare – si a-mi gasi un loc – decent – pe pamantul asta – al tarii noastre macar. Inconjurat de atat de multa bunavointa, ma simt, cum altfel?, in siguranta, asa ca voi face o marturisire completa in fata unei instante pe cat de clementa, pe atat de inalta. Cea a deontologilor. Din presa si din politica in special. A impartialilor. Pe care altminteri ii gasesti la tot pasul. Este suficient sa opresti pe un fitecine pe strada si sa-i ceri o parere despre un subiect extrem de important, ti-o va oferi cu obiectivitate. Cu totul altfel stau lucrurile in cazul mizilicurilor gen rude, prieteni, aprozar, bautura preferata. Aici intervine subiectivismul. Instantele de judecata intra in relache. Se poate vorbi oricum despre orice, nu insa aici e schepsisul, ci in faptul ca orice isi face un titlu de glorie in a se declara subiectiv in astfel de privinte si ca atare oricine isi poate permite sa porneasca la un atac voinicesc, devastator uneori, imbracat in platosa subiectivismului. 'E un dobitoc', 'aia e o porcarie' – 'bine, poate ca sunt eu subiectiv, dar parerea mea asta e!'.
Stiu ca beneficiez de o gratiere in alb, asa incat ma grabesc la o marturisire cat mai detaliata, fara a plictisi insa onorata instanta, care oricum m-a absolvit ab initio. Eu sunt pe invers! In chestiunile grele, de care atarna soarta unor oameni, sunt extrem de subiectiv. De exemplu, cand vine vorba despre Traian Basescu. Nu pot sa-l sufar, mi se pare intruparea a tot ceea ce imi contrazice existenta si idealurile. Prefer, pur si simplu!, pe oricine in afara lui. Orbeste, incarcat de emotii negative, nu stau sa aleg, ii intorc spatele si gata! In privinta alorlalti, alde Victor Ponta si Crin Antonescu, aidoma. Tin cu ei cum as tine, de la bun inceput, cu o echipa de fotbal. Elena Udrea mi se pare ca e naglabie, in timp ce Ecaterina Andronescu imi atinge o coarda sensibila a amintirilor placute – combinate cu oarecare doza de severitate care ma facea sa ma simt in siguranta – din scoala.
Pe de alta parte, cand vine vorba despre oameni apropiati, sunt obiectiv. Imi dau seama ca pot sa treaca printr-o pasa proasta sau ca este posibil sa fi interpretat gresit ceva. Incerc sa inteleg ce vor sa spuna chiar si atunci cand se exprima intr-un mod repezit. De aici onorata instanta, care ma priveste cu atata candoare, ar putea sa traga concluzia ca sunt un om bun. Nu. Ma grabesc sa corectez acest verdict pentru a nu abuza peste masura de ingaduinta cu care sunt privit. Sunt un om nitel cam obosit. Putin speriat. Foarte indragostit. Un om care nu are chef sa-si asume responsabilitati aiurea, numai de dragul de a fi aplaudat. Un om insignifiant pana la urma, onorata instanta, si asta este intr-adevar un argument in favoarea clementei cu care imi justificati comportamentul deopotriva neloial si neprincipial.
Citește pe Antena3.ro
