x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Scuze!

Scuze!

de Dragos Moldovan    |    03 Ian 2012   •   21:00

Sunt Subiectiv si chestia asta imi creeaza un sentiment de culpa profund. Colindand cu neuronul prin arealul existentei cu care am fost miluit, ma simt vinovat. Dar, totusi, optimist, pentru ca ma bazez, ca un prunc, pe obiectivitatea calcaroasa a celor care ma inconjoara. Si care, sunt sigur, imi gasesc mereu, clipa de clipa, cum ar spune poetul, motive pentru a ma suporta – plini de pudoare – si a-mi gasi un loc – decent – pe pamantul asta – al tarii noastre macar. Inconjurat de atat de multa bunavointa, ma simt, cum altfel?, in siguranta, asa ca voi face o marturisire completa in fata unei instante pe cat de clementa, pe atat de inalta. Cea a deontologilor. Din presa si din po­li­ti­ca in special. A impartialilor. Pe care altminteri ii gasesti la tot pasul. Este suficient sa opresti pe un fitecine pe strada si sa-i ceri o parere despre un subiect extrem de important, ti-o va oferi cu obiectivitate. Cu totul altfel stau lucrurile in cazul mizilicurilor gen rude, prieteni, aprozar, bautura pre­ferata. Aici intervine subiectivismul. Instantele de judecata intra in relache. Se poate vorbi oricum despre orice, nu insa aici e schepsisul, ci in fap­tul ca orice isi face un titlu de glorie in a se declara subiectiv in astfel de privinte si ca atare oricine isi poate permite sa porneasca la un atac voi­nicesc, devastator uneori, imbracat in platosa subiectivismului. 'E un do­bi­toc', 'aia e o porcarie' – 'bine, poate ca sunt eu subiectiv, dar parerea mea asta e!'.

Stiu ca beneficiez de o gratiere in alb, asa incat ma grabesc la o marturi­si­re cat mai detaliata, fara a plictisi insa onorata instanta, care oricum m-a absolvit ab initio. Eu sunt pe in­vers! In chestiunile grele, de care atar­na soarta unor oameni, sunt extrem de Subiectiv. De exemplu, cand vine vor­ba despre Traian Basescu. Nu pot sa-l sufar, mi se pare intruparea a tot ce­ea ce imi contrazice existenta si ide­a­lurile. Prefer, pur si simplu!, pe ori­cine in afara lui. Orbeste, incarcat de emotii negative, nu stau sa aleg, ii intorc spatele si gata! In privinta alorlalti, alde Victor Ponta si Crin Antonescu, aidoma. Tin cu ei cum as tine, de la bun inceput, cu o echipa de fotbal. Elena Udrea mi se pare ca e naglabie, in timp ce Ecaterina Andronescu imi atinge o coarda sensibila a amintirilor placute – combinate cu oarecare doza de severitate care ma facea sa ma simt in siguranta – din scoala.

Pe de alta parte, cand vine vorba despre oameni apropiati, sunt obiectiv. Imi dau seama ca pot sa treaca printr-o pasa proasta sau ca este posibil sa fi interpretat gresit ceva. Incerc sa inteleg ce vor sa spuna chiar si atunci cand se exprima intr-un mod re­pezit. De aici onorata instanta, care ma priveste cu atata candoare, ar pu­tea sa traga concluzia ca sunt un om bun. Nu. Ma grabesc sa corectez acest verdict pentru a nu abuza peste ma­sura de ingaduinta cu care sunt pri­vit. Sunt un om nitel cam obosit. Pu­tin speriat. Foarte indragostit. Un om care nu are chef sa-si asume responsabilitati aiurea, numai de dragul de a fi aplaudat. Un om insignifiant pana la urma, onorata instanta, si asta este intr-adevar un argument in favoarea cle­mentei cu care imi justificati com­por­tamentul deopotriva neloial si neprincipial.

×
Subiecte în articol: editorial