x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Se răstoarnă ordinea firii: Gigi Becali, întâi se spânzură şi după aceea merge în munţi

Se răstoarnă ordinea firii: Gigi Becali, întâi se spânzură şi după aceea merge în munţi

de Adrian Păunescu    |    06 Iul 2009   •   00:00

Se întâmplă lucruri curioase. Unele păsări nasc pui vii. Unele balene fac ouă. Ghiaţa şi focul supravieţuiesc împreună în lacrima temnicerului. Unor bătrâni care beau cu regularitate lapte de bivoliţă încep să le crească dinţii, la o vârstă la care ei şi uitaseră că au avut dinţi. Miniştri cu harnaşamente scumpe merg la servici cu trotineta. Un arestat află în puşcărie că a fost ales în Parlament. Fanfarele cântă romanţe.



S-a stabilit prin lege că impozitele nu trebuie să depăşească, decât în cazuri extreme, veniturile. În acest context, spiritualul şi nervosul europarlamentar Gigi Becali a declarat că, dacă se va găsi o semnătură a lui, o literă a lui, un angajament al lui cu securitatea, el se va spânzura şi va pleca în munţi, în totală izolare.

Se mai cunosc astfel de afirmaţii paradoxale, desigur, dar ele au o strălucire limitată. De exemplu, vechea culme a geometriei, să intri într-o cameră rotundă şi să te aşezi în colţ, este bătută. Ce poate fi mai halucinant decât acest patetic jurământ becalian, dacă va fi descoperită o singură semnătură a mea la securitate, eu mă spânzur şi mă refugiez în munţi? Imaginea apocaliptică a acestui cavaler al dreptăţii, care nu vrea să plece în munţi la odihnă, la studiu, sau la fortificare, ci întâi se spânzură, deci întâi moare, pentru ca, în această situaţie, mai vehement ca totdeauna, să se izoleze în munţi, va bântui de azi înainte manualele absurdului şi imposibilului.

Cei care-l credeau pe Gigi Becali un individ elementar, simpluţ, chiar primitiv, trebuie să fi avut un şoc, la aflarea veştii că omul răstoarnă ordinea firii şi întâi se spânzură, abia ulterior retrăgându-se în munţi. Nu e nevoie de un prea mare efort de imaginaţie, nu se impune cheltuirea unor jerbe de neuroni inflamaţi, pentru a trăi cu adevărat această revelaţie metafizică, privitoare la omul care ia cu prioritate calea ştreangului şi, după aceea, ia calea schivniciei, în cine ştie ce firidă a cine ştie căror munţi, ca să se autopedepsească şi ca să se purifice.

Nici măcar în clasicitatea schivniciei româneşti, poate nici în istoria singurătăţilor care-au sfidat omenirea, aşa ceva nu s-a mai văzut. Căci omul îşi trăia cu umilinţă şi banalitate retragerea, înăuntrul căreia, din când în când, murea. Nu se punea problema sinuciderii prin ştreang, căci nu era creştineşte să se recurgă la o asemenea soluţie potrivnică dogmei fundamentale. Însuşi Daniil Sihastru, omul la care Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei, a mers în momentele sale de cumpănă, n-a avut curajul să se spânzure şi, după aceea, să-l aştepte, mort, pe voievod. A existat mereu ceea ce s-ar numi astăzi o anumită prioritizare a faptelor, în trecutul nostru de luptă. Astăzi, această prioritizare a devenit impracticabilă.

Nu mai e obligatoriu, în culmea dispe­rării, să se ia calea muntelui, şi, acolo, să se aştepte ori să se provoace întâlnirea cu moartea. Gigi Becali a răsturnat ordinea clasică şi a impus, cu strigăte de sfârşit de lume, ordinea nouă, imprevizibilă. Astăzi, omul, întâi poate să se spânzure şi după aceea se retrage în munte. Un asemenea triumf al anormalităţii nu părea posibil în istoria omenirii.

Dar e importantă excepţionala descoperire a gânditorului din Pipera şi pentru evoluţia viitoare a instituţiilor europene. Trimis prin vot popular în conştiinţa europeană, la Strasbourg şi la Bruxelles, Becali va avea tăria de caracter şi generozitatea de a le arăta colegilor săi din toate ţările continentului că omul adevărat poate, după ce se spânzură, să facă alpinism. Ce om şi ce ţară şi-au mai permis o asemenea îndrăzneală?

Nu ne-ar sta bine, ca europeni, să nu recunoaştem o anumită rugină care s-a aşezat pe armele noastre, pe obiectele noastre de metal feros, pe streşinile noastre de tinichea atoatedisponibilă. O anumită oboseală a cuprins continentul. Graniţele lui sunt ameninţate de băltire. Taţii devin străbunici, aproape fără să-şi dea seama. Nici un vânt proaspăt n-a mai cutreierat traseele metroului din capitala luminilor. Viţa de vie tinde să se chircească şi să producă direct stafide.

Liderii politici par supravieţuitorii celui de-al XIX-lea veac. Părinţi bogaţi îşi duc la şcoală copiii obligaţi să treacă pe la stilist, ca să se radă inundaţi de precocitatea bărbii. În acest marasm, în care şi instituţii de cultură se ofilesc şi se degradează, în această oxidare ciudată a valorilor, în această stagnare maladivă, apariţia unui val de mesaje noi, nemaiauzite, cum ar fi acela că spânzurarea, într-un moment de disperare morală, poate fi urmată de o retragere în munţi, cutremură conştiinţele aţipite. Când Gigi Becali merge spre sala de şedinţe a Parlamentului European, luminile şi alarmele maşinilor din localitate pornesc şi nu se opresc multă vreme, telefoanele se reîncarcă singure, iar cânepa, din care se fac ştreangurile, tresare, animată de o nouă perspectivă a utilităţii. Începe o viaţă nouă în Europa.

×
Subiecte în articol: editorial becali gigi becali munti