Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu mă pot desprinde de tragedie. Vorbesc în fiecare zi cu oameni care l-au cunoscut şi l-au iubit pe tata. Toţi îmi spun să am forţă, să găsesc în toată disperarea care mă sugrumă putere ca să merg mai departe şi, mai ales, ca să duc mai departe ce a lăsat el neterminat. Tata nu are opere neîncheiate. El şi-a scris până în ultima clipă biografia. De pe patul de spital, de la secţia de Chirurgie Cardio-Vasculară, de unde am crezut că va veni acasă pe picioarele lui, pregătit să înceapă o viaţă nouă, dispus să ţină cât mai strâns legătura cu medicii, tata a lucrat. Ultima oară când l-am văzut, marţi, pe 2 noiembrie 2010, era trist şi îngândurat. Am stat cu el aproape toată ziua, i-am vegheat neliniştea şi i-am apărat somnul, i-am citit titlurile materialelor primite pentru revista noastră, Flacăra lui Adrian Păunescu, şi am făcut împreună sumarul următorului număr, am ascultat piesa “Plec imediat nicăieri”, pe care nu o mai auzise, până atunci, în acea variantă, i-am povestit cine m-a mai sunat, cine a întrebat de el. Se uita la mine curios şi speriat. Devenise copil, sub atenţia mea sporită, în sunetul aparatelor care îi supravegheau bătăile inimii. Am schiţat lista de piese pe care voia să le difuzeze a doua zi la Radio Craiova, i-am verificat telefonul mobil, care nu avea semnal decât pe un colţ de pat vecin, de lângă fereastră. Mă întreba mereu cât e ceasul. Voia să ştie când vine mama înapoi, se simţea în siguranţă când era ea prin preajmă. Se împlinea fix o săptămână de la internare şi nimic nu anunţa finalul. Din contră. Ce se vedea la suprafaţă aducea zvonuri de mai bine. Tata începea să prindă putere, să iasă încet-încet din prăpastia nelegitimă a suferinţei.
Am plecat de la spital liniştită cam pe la 8 seara. N-am vrut să ies din salon până când nu s-a trezit, ca să-i spun că-i predau ştafeta mamei şi că mă întorc mâine, după prânz, ca să înveselesc puţin povara tratamentelor. Mi-am luat rămas-bun, ca de fiecare dată, l-am mângâiat pe frunte şi l-am strâns de mână, i-am strigat din pragul uşii că-l iubesc. Mi-a răspuns: “Şi eu. Enorm!”. Când am ajuns acasă m-a cuprins o stare de disperare mai mare decât în oricare altă noapte. Mă cuibărisem într-un fotoliu îngust, mi-era frică şi nu puteam să explic de ce. Am sunat la spital, pe numărul fix al secţiei. Convorbirea noastră a fost scurtă, nu prevedea în nici un fel ce avea să se întâmple. Sunasem să văd dacă i-a plăcut ciorba oltenească pentru care primise dezlegare de la medic. Nu era încântat de nimic, nici măcar de ipoteza unei discuţii cu mine. N-am vrut să-l obosesc. Am mai stat, m-am mai învârtit prin cameră şi, după câteva minute, l-am sunat din nou. Nu am mai putut vorbi cu el. I-am auzit vocea, de departe, ca-ntr-o gradaţie imorală a destinului. Mama era grăbită, dar graba ei nu dădea de bănuit. Din lacrimă în lacrimă, am adormit.
De la neliniştea unui diagnostic rezervat la disperarea unei ştiri şocante, distanţa a fost foarte mică. Zilele de priveghi şi ziua înmormântării mi-au conturat cel mai tragic tablou de până acum. Tata scria, în ultimul său articol pentru Jurnalul Naţional, că “suferinţa retrogradează orgoliile”. Nu l-am înţeles la timp. Abia acum, când nu mai am unde să-l sun, să văd ce face, când nu mai ştiu pe cine să întreb dacă-i e bine, când nu mă mai caută, să fie sigur că sunt în siguranţă, când nu mă mai strigă, când nu-i mai pot spune nimica, când nu mai avem cum să ne uităm la meciuri umăr lângă umăr, când nu mai citim împreună Beniuc, când nu mă mai poate ruga să caut în dicţionar cuvinte, când nu-mi mai dictează poezii sau editoriale, abia acum înţeleg ce voia să spună. Tata a avut dreptate până în ultima clipă. Şi-a prevăzut viitorul, şi-a scris de atâtea ori scenariul final. A trăit periculos, a creat halucinant şi a schimbat destine. Noi, toţi cei care i-am fost aproape, iubindu-l cu disperare, ne-am agăţat de orice pâlpâire a fiinţei lui obosite. Acum suntem obligaţi să învăţăm din nou să trăim. Adrian Păunescu ne-a fost echilibru, ne-a fost ecou şi remuşcare, ne-a fost iluzie şi reper, ne-a fost conştiinţă şi sprijin, ne-a fost tată şi profesor. “Catedra ambulantă de limbă română”, pe care a inventat-o şi pe care a consolidat-o toată viaţa, cu care a mers prin ţară, în anii de glorie ai Cenaclului Flacăra, a rămas fără motor, dintr-o dată, într-o dimineaţă stupidă, în care moartea şi-a făcut meseria, fără remuşcare. În toamna aceasta de coşmar, când, o dată cu inima tatei, s-a oprit secundarul unei legende. Pentru totdeauna.
Citește pe Antena3.ro
