Semnificaţiile politice ale demisiei lui C.T. Popescu

Dispariţia publicaţiilor identificate cu un jurnalist de calibru convine politicienilor, lui Traian Băsescu în primul rând. An electoral unic în perioada postdecembristă, 2008 va fi anul diversiunilor în presă.

În toiul scandalului Bogdan Chireac, m-am întrebat, nu fără surprindere, de ce era luat la întrebări şi Cristian Tudor Popescu, dacă nu chiar mai ales Cristian Tudor Popescu. Bogdan Chireac era şi este în continuare – indiferent de ce i s-a întâmplat – o personalitate a presei noastre, cel mai bun comentator român de politică externă. La Gândul, din punct de vedere al statului de plată, Cristian Tudor Popescu îi era un simplu tovarăş de muncă. De ce să fie tras la răspundere Cristian Tudor Popescu pentru acuzaţiile aduse unui coleg cu o personalitate proprie? Duminică, 13 ianuarie 2008, Cristian Tudor Popescu a demisionat de la conducerea ziarului Gândul. Atât din declaraţiile sale, cât şi din informaţiile apărute în presă, motivul demisiei l-a constituit diferenţa de viziune dintre domnia sa şi patronat în privinţa performanţelor comerciale ale ziarului.


Ca om care a demisionat din fruntea multor instituţii de presă atât ante, cât şi postdecembriste, eu nu cred că plecarea lui Cristian Tudor Popescu din fruntea ziarului Gândul e total lipsită de semnificaţie politică. Nu spun, Doamne fereşte!, că Adrian Sârbu s-a supus unei comenzi politice directe de a-l debarca din fruntea ziarului. Spun însă că, indiferent de ce s-a întâmplat în realitate, demisia lui Cristian Tudor Popescu e în strânsă legătură cu anul electoral 2008, cu specificul din ultimul timp al relaţiei presă-Preşedinţie, cu întreg climatul în care-şi desfăşoară activitatea presa din ultima vreme. De ce-l luau la întrebări duşmanii lui Bogdan Chireac pe Cristian Tudor Popescu şi nu pe Adrian Sârbu? Pentru că în ochii opiniei publice ziarul Gândul nu era al lui Adrian Sârbu, ci al lui Cristian Tudor Popescu.


Chiar dacă în realitate Gândul era scris de redactori, între care se detaşau vedete precum Bogdan Chireac, tot ce apărea în ziar trecea drept comandat sau măcar acceptat de Cristian Tudor Popescu. Până nu de mult, cazul Gândul nu era printre puţinele din presa noastră. Între 1992 şi 1997, Evenimentul zilei era ziarul lui Ion Cristoiu. Pentru cititori, pentru politicieni, pentru oamenii de afaceri. Asemănător, când ziceai Adevărul, ziceai Dumitru Tinu, când ziceai România liberă, ziceai Petre Mihai Băcanu, când ziceai Cronica română, ziceai Horia Alexandrescu. Se întâmpla aşa pentru că în fruntea ziarelor respective erau personalităţi dominante, care făuriseră sau redresaseră ziarele respective. Patronii, acolo unde erau, preferau să rămână în umbră. Fie pentru că se îmbogăţeau din tirajul ziarelor, fie pentru că erau complexaţi de gazetari. Treptat-treptat, această situaţie s-a schimbat. Presa n-a mai trăit din tiraj. Patronii, cei vechi sau, în cele mai multe cazuri, cei noi, au vârât bani în trusturi media. În acelaşi timp, ei şi-au pierdut complexele iniţiale faţă de gazetari.


Mai rămăseseră în ultimul timp doar trei publicaţii care se confundau cu directorii lor: Jurnalul Naţional (Marius Tucă), Ziua (Sorin Roşca Stănescu), Gândul (Cristian Tudor Popescu). În rest, ziarele şi televiziunile sunt identificate cu patronii. Realitatea TV înseamnă Sorin Ovidiu Vântu, Adevărul – Dinu Patriciu, Evenimentul Zilei – familia Ringier, Trustul Antena – Dan Voiculescu, Trustul Naţional – fraţii Micula. La conducerile ziarelor au venit personaje mediocre, simpli executanţi ai ordinelor patronului sau trecând drept simpli executanţi. Prin plecarea lui Cristian Tudor Popescu de la Gândul, ziarul e acum al lui Adrian Sârbu. Au mai rămas Sorin Roşca Stănescu şi Marius Tucă. Sorin Roşca Stănescu, pentru că e şi un om bun om de afaceri, Marius Tucă, pentru că mai e în graţiile lui Dan Voiculescu. Dispariţia publicaţiilor identificate cu un jurnalist de calibru convine politicienilor, lui Traian Băsescu în primul rând. An electoral unic în perioada postdecembristă, 2008 va fi anul diversiunilor în presă. Două dintre acestea – cazul Ludovic Orban şi cazul Norica Nicolai – s-au şi manifestat deja. Pentru cel care va pune la cale diversiunile principale ale lui 2008 – Traian Băsescu – o publicaţie identificată cu o personalitate a presei e un lucru extrem de incomod.


O diversiune prin presă – aşa cum au arătat cele două cazuri – presupune o presă aflată sub conducerea directă a patronilor. Aceştia pot fi şantajaţi de Traian Băsescu. Un ziar sau o televiziune sub conducerea unei personalităţi riscă să contracareze, prin materialele publicate, intenţiile obscure ale unei diversiuni. Fie refuzând să înghită gogoşile oferite de Traian Băsescu, fie făcând investigaţii pe cont propriu. Desigur, Cristian Tudor Popescu, alţi lideri de opinie vor putea şi scrie la gazete sau să-şi spună opinia la talk-show-uri. Nu e nici un pericol pentru Traian Băsescu. Editorialele şi intervenţiile lor se vor pierde în maşinăria de făcut zgomot a trusturilor de presă în care furnicile salariate trudesc la comenzile patronului.