Sentimentul de margine

O galerie cu tablouri romanesti de dinainte de razboi si de la inceputul veacului al XX-lea a expus la un moment dat opt lucrari care infatisau marginimi.

Margini de sat, de orase, margini de paduri, iar unul si o margine de curte. Adica nu o gospodarie privita dinspre strada, ci vazuta, cu vinovatie parca, dar si cu un simtamant de solidaritate in necaz, dinspre fundul gradinii. Picturile cu marginimi rurale ar fi putut reprezenta si altceva: lanuri in rod sau gradini si livezi la vremea culesului. Pe artistul roman insa l-au atras tot pauperitatea si delasarea, astfel ca pe panza a pictat niste coceni razleti, invinsi de anotimpuri si balarii, care dau bine la compozitie, dar fac rau la suflet.

Tare mult au mai iubit artistii nostri cartierele cu darapanaturi si acoperisurile, asa cum se vedeau ele, neingrijite si decolorate! Tare mult le-a mai placut sa-si cante saracia si nevoile si neamul, consolati intr-un sentiment, suta la suta romanesc, de margine. De locuri resemnate, bantuite de melancolii, conectate in prietenii cu paharul si cu damigeana.

In toata lumea, artistii isi dau masura harului lor cu vederi indraznete din piete, din centrul oraselor, cu portretul unor cladiri pline de istorie, cu sugestii de maretie si suveranitate. N-as putea sa numesc repede o capodopera a picturii europene moderne si contemporane prezentand - ca la noi - dosuri de orase sau paragini urbane. Exceptand, fireste, panzele cu un acuzat continut social, evidentiat ca atare, cu participare ideologica, nu cu lirism de invins al sortii.

Am fost socat, cercetand reproducerile din cataloagele Saloanelor din perioada 1900-1945, pentru volumul "Pictori romani uitati", de multimea tablourilor cu margini de tot felul: urbane si satesti, de piete si de targuri, de mosii si de cranguri. Am incercat sa pricep de ce nu era atras artistul autohton de mijlocul crangului, de ce se indemna bine la lucru numai cand se aseza cu sevaletul intr-un capat, intr-o margine? Grea misie - cum ar zice Conu Iancu Caragiale - si rau obicei. Vrea omul sa se simta bine simtindu-se prost. Atunci, lasa-l in plata Domnului! Sta romanul la bariera si nu indrazneste sa paseasca in metropola. Degeaba il indemni sa se bucure de civilizatia din centru. Nici cand se duceau la Munchen si la Paris, pictorii romani nu-si asezau sevaletul in buricul Münchenului si al Parisului, alaturi de confratii chemati de bunastarea unor bulevarde faimoase, ci tot prin cele paduri si coclauri. Iar cand faceau foamea intr-o mansarda, pareau fericiti ca pot picta tot acoperisuri, ca acasa, si tot uliti si darapanaturi.

Tare as vrea sa citesc o carte despre psihologia saraciei, despre fascinatia pe care o exercita asupra celor porniti din medii paupere sa cucereasca viata, amintirea mizeriei de acasa. Multi oameni isi istorisesc resemnarile ca pe niste izbanzi. Iar pentru tablourile artistilor romani zugravind saracii de patrimoniu s-a inventat si o lauda: sunt pitoresti.