September morn

Lunile anului. Le port pe o salbă la gât, o salbă atârnată mai discret, mai la vedere, de ani de zile fără să-mi pese că uneori o mărgea (că nu am un şirag de perle preţioase, da' îmi ajunge), mă arde sau mă îngheaţă! Mâna mea care porneşte automat la gât spre a se convinge dacă mai este sau nu mai este la locul ei.

Vara s-a dus. Degeaba aud că va mai fi cald, nu mă păcăleşti tu pe mine! Gata cu vara! Am şi eu un septembrie al meu care vine cu nostalgie, dar şi cu iubire! Un septembrie vinovat că l-am trăit odată atât de intens, un septembrie care m-a urmărit şi care mă mai urmăreşte încă. September morn... vine peste mine ca un abur cald, dar adie răcoros. Miros de alge (şi pierdutele catarge), şi acel val de mare pe care odată l-am sărutat după ce a plâns pe glezna ta. Ehei, ce tineri eram şi ce umbre lăsam pe nisipul din Costineşti! Pe atunci nici nu le observam, putea să calce oricine pe ele, azi le caut şi sunt îngrijorat că ar putea să-mi iasă din minte sau să plece din capul meu, din amintire, din poveste! O să fac un drum zilele astea, aşa cum fac de câţiva ani, singur pe mal, singur pe alei, doar cu teama din ce în ce mai mare care mă sperie şi mă doare: teama că te-aş putea uita, durerea că mă pot gândi numai la aşa ceva! Există acolo un loc numai de mine ştiut, un loc încărcat cu o anume vibraţie pe care numai eu o simt! Locul despărţirii, când credeam că o iubire de-o vară poate rămâne acolo, odată cu amănuntele, odată cu îmbrăţişarea... acea îmbrăţişare! September morn... vine toamna mai sigur ca amurgul la vedere, mai cert ca facturile de plătit, cele din cutia mea poştală, vine cu exactitate, poate cu o grabă inexplicabilă pentru mine, vine toamna şi frunzele încă se încăpăţînează să cadă, toamna cea arţăgoasă că n-am venit la timp la întâlnire, toamna încercând să-mi cânte, dar vai, scrâşnind jalnic ca un glaspapier frecat pe ciment, ca un arcuş de vioară mânuit de un novice! Şi cu toate astea mi-e atât de dor de ea, că iată, o întâmpin cu un zâmbet larg, atât pot eu să-i ofer! Puţin mai târziu poate voi încerca un covor de crizanteme albe, cărămizii, galbene... crizanteme, şi încă ceva ca o nedumerire... le ofer sau le primesc?

September morn... iubirea şi durerea, rugăciunea şi păcatul, strigătul către nicăieri şi şoapta ei la urechea mea, atunci, departe înapoi, când credeam că suntem zei şi că tinereţea e veşnică! Toate s-au năruit la Costineşti! Costineştiul nu mai are farmec, e murdar, aglomerat şi înghesuit, geme de atâta disperare, şi eu aud!

...Văd în privirea ta uimire dar şi dispreţ, şi nu mi se pare. Spui că doar mie mi se pare că nu mai e frumos Costineştiul şi acum, însă eu ştiu că depinde cum îl vezi, ce te leagă de el şi cum te leagă. Cine îmi dă mie dreptul să spun ce spun, pe cine mai interesează azi amintirea lui de acum treizeci de ani... ce adiere, ce miros de alge, ce lacrimă de val?... Da, ai dreptate! Eu spun doar, pentru că în mintea mea (cândva, cineva, spunea... în nemernicia mea), mai cred că mă poţi asculta, că poţi avea timp şi pentru mine spre a mă asculta... cântecul rămâne, şoapta rămâne, clipa aceea rămâne, dar astea toate numai pentru mine, doar pentru mine! Tu să ai răbdare, tu mai ai timp, tu să mă minţi în continuare că e frumoasă povestea asta, şi dacă o să te plictiseşti, retrage-te în tăcere ca eu să nu mă prind, dar să te mai întorci, să nu mă laşi chiar singur singurel, că mi-ai spus că-mi eşti prieten, că mi-e şi mie teamă, şi teama asta va dura până când voi fi iarăşi în zbor! Zborul meu ca o caznă dar şi ca o victorie, zborul meu din greu, cu o aripă, doar cu-o aripă!

September morn... ce cântec, ce revenire, ce dor, ce amor şi cât fior! Anul ăsta toamna îmi cade la fereastră cum cade în biserică o icoană din cui... o icoană aşezată de cineva pe un perete vertical, prea vertical!