Sfinţi, îngeri şi zei

■ Pe aleea dintre blocuri dormitează o haită de câini maidanezi. Stau întinşi pe cimentul  fierbinte şi moţăie la umbra răcoroasă  a plopilor. Nu se  sinchisesc de zgomotul maşinilor grăbite să ajungă nicăieri. Din când în când tresar, îşi ridică urechile şi adulmecă aerul verii. Clipesc somnoros şi adorm iarăşi. Cică “Pe sfinţi va trebui să-i cauţi printre câini”, e de părere Eugenio Montale. Rămân aşa, înfipt în revelaţia ivită  pe neaşteptate, şi privesc încremenit animalele tolănite în faţa mea. Le cercetez atent figurile, doar-doar oi descoperi un sfânt măcar. O trăsătură care să-i apropie de asceţii întru dumnezeire. Un claxon mă trezeşte din reverie. Pe toţi dracii, cine a pomenit sfânt să latre ? Mă scutur de trăsnaia italianului şi trec mai departe. Nu, pe sfinţi trebuie să-i cauţi printre cei care, cândva, au avut  neşansa să fie oameni !

■ Acelaşi plămăditor de fantasme lirice ne asigură că “Îngerii vor rămâne ca nişte necorectabile  greşeli de tipar”. Vasăzică, îngerii  sunt nişte erate ale creaţiei divine. Tiparul  Creatorului mai dă, iată, şi rateuri ! Şi cum deasupra Lui nu există altcineva, un corector, îngerii sunt lăsaţi să ne populeze imaginaţia. Să ni  se  aşeze pe umerii de plumb şi să ne mângâie cu aripile - erată clipele de graţie. Ce păcat că ăl de Sus a greşit atât de puţin când a scos tirajul de oameni...

■ “Amurgul s-a născut când  omul s-a crezut mai demn decât o cârtiţă sau un greier”, explică poetul amurgul zeilor. Dintr-o eroare, se pare, i-am coborât pe zei din templele lor. Ajunse pe pământ, făpturile acelea legendare au decăzut într-atât încât au luat toate însuşirile  noastre. Şi-au pierdut aura mitică, în timp ce cârtiţa şi greierul au  devenit.. zei. Nici  nu-i de mirare, căci oamenii - în majoritate - trăiesc în întuneric, în măruntaiele pământului. Umblă târâş prin tunelurile  de dedesubt şi se feresc de lumină. Uneori ies la suprafaţă, scot botul la aer şi îşi încordează mustăţile, speriaţi de pericolele ce îi pândesc de oriunde. Revin în ascunzişurile  de nămol şi supravieţuiesc fără  să se  întrebe de ce. Cu greierul se întâmplă aşijderea, dar în alt fel. Vietatea asta iubeşte huzurul de la suprafaţă. S-a obişnuit să cânte întruna şi să sară de ici-colo, făcându-se  utilă unuia şi altuia. O vieţuire de  azi pe mâine, superficială şi gălăgioasă. Ca bucurie a efemerităţii  uşuratice.
Dar cârtiţa şi greierul sunt şi zeităţile cărora li se  închină serviciile secrete de oriunde. Cărtiţa,  care sapă din interior, şubrezind meterezele inamice. Greierul, care cântă, contra cost, la urechea celui dispus să plătească. Zeii incontestabili ai informaţiilor, cârtiţa şi  greierul stăpânesc dintotdeauna înnoptarea lumii.

■ Pe rând, omul se căzneşte să fie şi sfânt, şi înger, şi zeu. Ori îşi  imaginează că  este una sau alta. Alteori, o află de la cei din jur, nărăviţi la minciună, la linguşire. De aceea, cel mai adesea omul este demon. Spurcat să facă rău şi să strice  armonia pe care se pare că am violat-o la naşterea dintâi. Câteodată  se întâmplă ca pe drumul serafic să fie presărate crime. Zeii au, uneori, sub soclu maldăre de cadavre. Şi sfinţii, căci dorinţele lor înăbuşite tot leşuri înseamnă. Parcă îngerii sunt altcumva, fără  prihană, puri pe de-a-ntregul. Dumnezeule, ce chin pentru om să-i împace înlăuntrul lui şi pe sfânt, şi pe zeu, şi pe înger, şi pe demon !