Si eu am fost bisnitar!

Cand zicem, cu o lunga mandrie in spate, ca romanul s-a nascut poet, pierdem din vedere un fapt genetic mai sigur. Acela ca multi romani se nasc negustori.

Bolsevismul i-a oprimat pe indivizii nascuti cu real talent la negot. Iar ce-i mai rau e ca "bisnitarii" de odinioara au ramas si azi cu stigmatul unui trecut reprobabil. Bisnitarii de ieri, deveniti in mod natural oameni de afaceri, sunt priviti de cei care le cunosc antecedentele, cu superioritate. Sunt considerati in categoria culpabililor care in democratie s-au slujit cu tupeu de o vinovatie ca de o legitimitate. Cunosc cativa merituosi negustori de arta care fac meseria asta cam dintotdeauna, ignorand oprelistile comertului de dictatura. Unii suportand un oprobriu tacit chiar din partea acelora pentru care lucrau. Colectionarii - care de asemenea sunt indivizi cu o gena in plus - au nutrit un soi de dispret latent pentru intermediarii care le procurau in afara legii obiecte de arta. Intre altele si pentru ca se expuneau si ei, preluand, la cumpararea pe sub mana, riscurile pe care si le asuma la fie ce-o fi negustorul clandestin.

Stiu foarte bine ce simteau bisnitarii si clientii lor, deoarece si eu am fost vreme de trei ani, impreuna cu sotia, bisnitar. Ecuatia in care m-am bagat in 1983 era fara intoarcere. Locuiam intr-un apartament "la parter si pe colt" in Balta Alba, pe care luptam sa-l vand si sa ma mut intr-altul mai aproape de redactie, mai aproape de locurile pe unde aveam si eu, si ai mei treaba si - clauza vitala - mai aproape de o piata mare, unde si cand nu se gasea nimic de mancare tot mai gaseai ceva. Mi-am facut socoteala ca, ieftinind cheltuiala cu transportul pentru cei cinci membri ai familiei cu cate un dus si un intors cu autobuzul zilnic, in cinci ani economiseam banii pentru un apartament mai mare. Cum nimeni nu cumpara "parter pe colt", intrucat iernile erau aici un calvar, am pus la punct o combinatie cu un contrabasist roman avand contract in Italia, la Lecce. Tanarul venea incarcat cu blugi si cafea si-mi platea casa in bunuri, cu taraita. La fiecare vacanta achita un perete sau o fereastra. Dupa un an isi platise deja cu sapunurile, cu whisky-ul, cu blugii si cu cafeaua o camera, in care de altfel s-a si mutat laolalta cu mai multe amante. Pe care, bineinteles, le motiva tot cu sapunuri, whisky, blugi si cafea. Mi-era frica pentru tot ce-ar fi putut sa rezulte din bizara noastra tranzactie, dar dedesubt simteam si un soi de mandrie de disident. Luptam cu comunismul pentru o camera in plus si il invingeam. Dupa trei ani, cand m-am mutat la Obor si am lichidat afacerea in termeni foarte onorabili, la un pahar cu whisky si o cafea Mocca, mai buna decat aceea pe care o speculasem riscandu-mi cariera si bruma de stima literara ce-o adunasem cu cateva carti, simpatia discreta pentru destinul de bisnitar a castigat mult in inteles. Gustasem dintr-un fruct oprit. Deodata cu un sentiment de invingator, mi-am imbogatit constiinta cu o rezerva de solidaritate. Cand unii si altii din bisnitarii de dinainte de ’89 fac caz cu trufie de trecutul lor, tresar. Daca as fi un pic mai viteaz, le-as striga: "Fratilor, si eu am fost bisnitar! Nu chiar ca voi, dar am fost! Si ce bine mi-era!".