x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Smerenia hoţului

0
Autor: Matei Vişniec 10 Ian 2010 - 00:00
Smerenia hoţului Andra Badulescu/


Dreptul fiecărui cetăţean de a crede în Dumnezeu, în Allah, în Budha sau în orice altă divinitate este sfânt. În acelaşi timp însă, prezenţa şi vehicularea simbolurilor religioase în spaţiul public şi politic este un obicei nefast. Imaginile unor politicieni români care îşi fac fără încetare cruce, îşi ridică mereu ochii spre cer şi pomenesc de sute de ori pe zi numele lui Dumnezeu sunt, din punct de vedere cetăţenesc, obscene. E ca şi cum respectivii le-ar spune cetăţenilor: ia uitaţi-vă cât de credincioşi suntem, aveţi încredere în noi, alegeţi-ne pe noi pentru că în felul acesta nu veţi greşi...

Aceşti politicieni care îl instrumentalizează pe Dumnezeu vor să ne facă să credem că sentimentul religios înseamnă şi competenţă. Or, din păcate, lucrurile nu stau chiar aşa. Un om care nu are ureche muzicală nu poate deveni solist, oricât i-ar plăcea muzica şi oricât s-ar ruga la Dumnezeu (ceea ce nu înseamnă că nu poate face alte mii de lucruri utile). Între politică şi religie există o frontieră a demnităţii, şi cei care o traversează îşi asumă multe riscuri, începând cu cel al ipocriziei şi terminând cu cel al ridicolului.

În sfera politicii, în orice caz, este nedemn ca voturile să fie cerşite în felul acesta, prin semne de pioşenie, prin exhibarea de icoane sau prin invitarea unor ierarhi ai bisericii la adunările politice şi la mitingurile electorale. Omul de rând nu are nevoie de conducători care să-şi afişeze fără încetare credinţa, ci de politicieni cinstiţi şi competenţi care să demonstreze prin fapte că se interesează de problemele populaţiei şi de sfera obştească. În rest, care este religia unui om politic, cât de des se duce el la biserică, dacă îşi spune sau nu seara la culcare "Tatăl Nostru", dacă posteşte sau nu, toate aceste lucruri nu au de ce să-l intereseze pe cetăţeanul invitat să-şi desemneze reprezentanţii.

Tendinţele de manipulare a opiniei publice prin afişarea de semne religioase au atins însă în România un prag alarmant. Dovadă că oportunismul unor politicieni nu are limite şi că ei sunt gata să recurgă la orice pentru a ajunge la putere: inclusiv la a-l mânji pe Dumnezeu. Mă întreb până unde ar fi capabili unii să meargă cu spectacolul mediatic bazat pe utilizarea ostentativă a crucii şi a icoanelor... Îi vom vedea, oare, într-o bună zi, bătând şi mătănii după victoriile lor electorale sau făcând pelerinaje în genunchi la diverse mănăstiri, sau, cine ştie, autoflagelându-se în public precum în evul mediu?

Să-mi fie iertată îndrăzneala, dar nu altceva decât mânjirea credinţei ortodoxe, în cazul României, sunt aceste înscenări mediatice cu abuz de simboluri religioase.
Înainte de a fura, hoţul îşi face şi el cruce şi îl roagă pe Dumnezeu să-l ajute. În cazul politicienilor, afişarea credinţei nu este şi dovada supremă că programul lor politic ar fi şi cel mai coerent şi cel mai bun. Ce s-ar întâmpla cu societatea noastră dacă într-o bună zi şi medicii şi-ar înscrie, sub numele de pe uşa cabinetului, precizarea "chirurg credincios cu frica lui Dumnezeu, respect toate posturile"...

Cum spuneam, afişarea credinţei nu înseamnă automat nici cinste şi nici competenţă. Când un politician care a profitat în mod grosolan de poziţia sa politică pentru a se îmbogăţi oferă bani pentru construirea unei biserici, şi se laudă cu acest lucru, nu înseamnă că în felul acesta şi-a răscumpărat păcatele. Societatea civilă ar trebui să refuze această revenire la epoca indulgenţelor, când până şi asasinii încercau să cumpere clemenţa divină oferind bani bisericii. Nu ne putem întoarce la evul mediu. Societatea civilă trebuie să-şi mai amintească şi altceva, şi anume că una dintre cele mai mari revoluţii în istoria lumii europene a fost separarea puterii cereşti de cea pământeană, altfel spus, separarea bisericii de stat. O democraţie nu poate funcţiona fără asigurarea laicităţii în spaţiul public şi cel politic.

Am văzut, uneori, în România, la televizor, politicieni certaţi cu legea, dar care ţineau să demonstreze că se au bine cu biserica sau cu Dumnezeu. Dacă statul român nu are forţa de a asigura laicitatea în spaţiul public, atunci primele interesate de acest lucru ar fi chiar instanţele religioase din România, în frunte cu cele ortodoxe. În cazul Bisericii Orodoxe, pentru ca ea să-şi poată continua misiunea pe teren sufletesc, ar trebui să condamne întinarea simbolurilor sale religioase în arena politică. Este suficient faptul că viaţa politică devine uneori o mascaradă. Icoanele, numele Domnului şi numele sfinţilor ar trebui să rămână la distanţă de această arenă de luptă.

Oamenii au nevoie, astăzi, de credinţă, dar şi Biserica Ortodoxă are nevoie de credibilitate. Or, politicienii corupţi care spun "Doamne ajută" la fiecare zece fraze nu aduc nici un serviciu Bisericii. Mai mult decât atât, falsa lor smerenie este o jignire pentru adevăraţii credincioşi, mai ales pentru cei care, în condiţii de criză şi de mari greutăţi, îşi caută alinarea în sânul Bisericii.

Mi se întâmplă uneori să iau câte un taxi la Bucureşti şi să-l văd pe taximetrist cum îşi face cruce când trece prin faţa unei biserici. Eu nu-i contest dreptul de a fi credincios şi de a onora instituţiile şi simbolurile religioase, dar în calitate de cetăţean aş fi mult mai mulţumit ca taximetristul să-şi ţină mâinile pe volan şi să nu mă înşele la sfârşit, când îi plătesc cursa. Nu ştiu cine a dat tonul acestor obiceiuri în România, pentru că tot mai multă lume îşi face cruce pe stradă, dar ele nu ar trebui încurajate.

Dumnezeu nu are nevoie de gesturi ostentative, iar primii care ar trebui să le explice oamenilor acest lucru sunt chiar clericii. După cum un tribunal care a fost sfinţit cu mult fast, dar în care sunt pronunţate şi judecăţi strâmbe în timp ce unii oameni ai legii iau zilnic mită nu onorează nici ideea de dreptate şi nici ideea de divinitate.

Toate societăţile occidentale sunt confruntate astăzi cu pericolul integrismului islamic, fenomen nou, născut după căderea comunismului. Ar fi păcat ca şi religia ortodoxă să înceapă să găzduiască curente talibane în sânul ei.
Citeşte mai multe despre:   cronica tulburătoare

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de