Soferii iadului

Pe drumurile Romaniei am sofat de mi-au sarit capacele. Unul la propriu, cel al rotii din fata, stanga, pe care nici nu l-am mai recuperat. Mai intai, "autostrada" Bucuresti-Pitesti. E cu neputinta sa nu pui cuvantul intre ghilimele. Nu e o autostrada, e o rusine. Asfaltul e aici mancat ca de acizi, lepros si gaunos ca o piele de sarpe perforata de molii. Nu mai sunt gropi, sunt transee. Faimoasa cale rutiera comunista pare o prelungire a strazii Buzesti mult dincolo de limitele Bucurestilor. Sofezi injurand, chiar si cand e drumul liber nu poti lua viteza pentru ca, pe nici o banda, nu gasesti nici treizeci de metri de sosea neteda. Dar nu apuci sa te bucuri ca ai scapat de calamitatea asta, ca dai de una si mai mare: drumurile noastre nationale, cu meschinaria lor, cu santurile lor abrupte de pe margini (in multe locuri muchia drumului e atat de taioasa, ca se vad in adancime straturile geologice cu fosile cu tot), cu fauna lor de dementi si de sinucigasi. Daca pan-acum nu putusem inainta de raul gropanelor si-al BMW-urilor ce se varau in dosul meu facandu-mi furios din faruri, a venit de data asta randul carutelor si-al TIR-urilor, al betivilor si-al copiilor care umplu literalmente carosabilul ca la piata. Si-a inceput sarabanda dementa, criminala a depasirilor. Cred ca in Romania se moare din depasiri nereusite mai abitir decat din infarct sau din cancer. Una-doua, te trezesti fata-n fata cu masini care-au calculat gresit cine stie ce, distantele, puterea motorului lor, bunatatea Providentei... Franezi disperat, insul caruia i s-a urat cu viata se integreaza in ultima clipa in sirul care, si el, l-a lasat de mila sa reintre, iar apoi il vezi in retrovizor cum incearca din nou, la fel de descreierat...

O iei pe Valea Oltului, pe o vreme de lacrimi, cum ar zice Mateiu Caragiale. Peisajul e nepamantesc de frumos (umbra mea e tot la Cozia, topita-n umbra micutei si curajoasei mele Suzuki), dar inima-n tine e cat un purice, caci in toate zilele trecute au cazut stanci, iar acum, in ciuda plaselor cu care un Cristo de la drumuri si poduri a invelit versantii aplecati peste sosea, ai sentimentul ca din clipa-n clipa vei fi inmormanat de viu intr-o piramida mai ceva decat cele de la Ghizeh. De la Sibiu incolo, drumul Aradului e si el prost de nu se mai poate, prost ca-n lumea a treia, a patra sau a cincea (si inca Romania soselelor arata mai bine decat Romania trenurilor). De la Bucuresti la Arad ai facut, in medie, 50 de kilometri pe ora si, ajuns la liman, adormi fericit ca macar ai scapat cu viata... Treci a doua zi granita in Ungaria. Autostrazile de aici (aveai sa poti face curand comparatia) sunt mai bune decat cele din Austria sau Germania, caci sunt mai noi. Si facute cu aceeasi tehnologie.

Daca Romania e infernul soferilor care-au pacatuit intr-o viata anterioara, fara-ndoiala Ungaria e paradisul. Mergi ca-n unt, cu exceptia localitatilor, unde ti se impune o viteza de melc tare, tare obosit. Dar, cand ne era lumea mai draga si cantam in gura mare o data cu Cohen, ce sa vezi? Doi tipi in verde, care ne priveau prin binoclu, ne fac semn sa tragem pe dreapta. Mustaciosi si caraghios de gravi, ca niste tigani unguri de opereta. Actele! Erau in regula. Vigneta! Este. Luminile! Erau aprinse. Cartea verde! Poftim. Disperati, politistii s-au sfatuit o clipa pe limba lor. Triunghiul si trusa medicala! Sa vezi pozna, le aveam! Vesta fluorescenta! Uite-o. Iar se sfatuiesc un pic, negri de suparare. Pana ce deodata se-ntorc catre mine triumfatori: aratati stingatorul de incendiu! Era provocarea suprema, care nu dadea gres niciodata. M-am facut ca ezit, ca la "Vrei sa fii milionar?", m-am indreptat nehotarat catre portbagaj, am scotocit nitel si l-am scos, radiind, de sub niste toale: cilindru rosu, nou-nout, ca doar il cumparasem cu jumatate de ora in urma... Politistii unguri plangeau de obida, nu le venea sa creada. A trebuit sa ne dea drumul nedijmuiti, lucru nemaipatit de ei cu romanii pe care-i vanau cu binoclul si-i spertuiau de le megeau fulgii...

Austria si Germania, pana la Stuttgart, au venit cu o mireasma de civilizatie cum nu mai simtisem de mult. Drumuri facute pentru oameni, soferi atenti si precisi. Sase ore pana la Viena, inca sase pana la Stuttgart, pe un soare orbitor, comandat si el parca, special, pentru optima iluminare a autobahn-urilor. Sofezi lejer, zbori cu 150 pe ora (stiu, limita legala e de 130, dar...), te simti exaltat, fericit, "intr-un ceas gandesti la viata toata"... In jurul tau sunt numai Audi si BMW-uri, ultimele tipuri, rar cate-un Mercedes sau, si mai rar, un Renault, toate negre sau cenusii... Parc-ai fi in coloana oficiala a cine stie carui presedinte...

Cand cobori in fata castelului baroc in care urma sa locuiesi un an de zile de-atunci incolo, inconjurat de pajisti si paduri, Romania, cu soselele ei, cu politica ei, cu circul ei cotidian, cu mizeria si cu isteria ei, ti se pare un un vis ciudat si foarte, foarte indepartat, pe care-ai vrea sa-l uiti in clipa trezirii.