Păi, dacă moldovenii de peste Prut sunt fraţii noştri înseamnă că "Nielu", consulul, a pus de-un incest. Un incest diplomatic, că prea erau negre şosetele de protocol! "Aşa vor să ne «aibă» românii şi pe noi, cum «a avut-o» consulul român de la Chişinău, Ion Nuică, pe o angajată de la Consulat. Priviţi şi uniţivă dacă doriţi!", s-au revoltat, cam agramat totuşi, superiorii tinerei practicante de spionaj carnal. De-aş fi în locul lor, şi eu m-aş simţi batjocorit de aşa "unire". Să te încalece bourul mioritic, înciorăpat şi cu budigăi tetra, albi ca şi maieul din colecţia şaizecistă a cooperaţiei meşteşugăreşti, nu e ăl mai fericit coit interstatal! Desuurile şi manierele tăuraşului însămânţător de românism dincolo de graniţele României spun totul despre unii oameni trimişi afară să ne reprezinte.
Cu o lăţoşenie pubiană multiseculară şi o lenjerie intimă de activist raional, serviciile secrete par să nu fi intrat în mileniul trei. Halal imagine de ţară europeană! Măcar de-l asculta, la timpul potrivit, pe ex-ministrul Ştefan Andrei povăţuindu-şi subalternii din Externe să aibă grijă cu "aşternuturile" extraconjugale: "Nu vă cere nimeni să fiţi călugări, dar e complet interzis să fiţi prinşi!". Aviz amatorilor! În rest, salutări lui domă "Nielu", "unificatorul"!
1. Cică "Preşedinţii Băsescu şi Sarkozy se simt foarte bine când sunt împreună, gândesc la fel, reacţionează asemănător, sunt populari"! Asta ne-a zis-o, bănuind probabil că ne complimentează, ambasadorul francez la Bucureşti, Henri Paul. Şi cu "tainul" cum rămâne, "Monseur"? Ori a fost într-atât de consistent încât să merităm ditamai gratularea galică? Deşi, zău că nu ştiu ce să cred din zicerea franţuzului acreditat la noi! Pentru că, într-o astfel de echivalenţă comparativă, unul din cei doi se va simţi uşor ofensat. O fi năvalnicul "Sarko", o fi slobodul "Băse"? Să fie Băsescu "micul Sarkozy"? Sau Sarkozy, "marele" Băsescu? Ce mai dilemă!
2. Un studiu realizat sub egida Comisiei Europene în şapte ţări membre şi candidate UE (printre care şi România) a scos în evidenţă că, pe plaiurile tranzacţionării perene, "cultura corupţiei este omniprezentă, iar discursul mediatic nu face decât să consolideze toleranţa la corupţie". Asemenea nouă sunt doar bulgarii, unde şpaga e tot un "sport naţional", corupţia fiind o justificare pentru "suplimentarea" salariilor modeste ale angajaţilor la stat şi pentru "accelerarea" procedurilor birocratice. Prin urmare, corupţia româno-bulgară e un factor de stabilitate instituţională şi socială, un parteneriat mănos între cetăţean şi stat.
În ţara mea, corupţia are rădăcini adânci şi vechi, ca pe orice tărâm de subdezvoltare civică şi economică. Povesteşte şi Petre Pandrea o întâmplare auzită din gura lui Ion P. Gigurtu, "fost prim-ministru şi cel mai bogat om din sud-estul european". Istorioara îl are ca personaj principal pe Mihai Popovici, ministru de Finanţe prin 1930 şi fruntaş ţărănist. Aşadar, omul de afaceri se afla ca particular în biroul bancherului francez Horace Finaly, în legătură cu acreditivele la Banque de Paris et des Pays-Bas. În timpul conversaţiei s-a anunţat ministrul român Mihai Popovici. "Să aştepte!", i-a transmis gazda şefului de cabinet. Stânjenit, miliardarul Gigurtu a vrut să curme tête-à-tête-ul, dar s-a lovit de refuzul interlocutorului.
"- Nu, nu vreau. Orişicum, este ministrul de Finanţe al ţării mele.
Bancherul parizian i-a replicat:
- E un pungaş. Cere un comision personal prea mare pentru împrumutul de stabilizare al monedei voastre. Gigurtu s-a înroşit de ruşinea ţării lui. Comisionul gigantic s-a plătit în florini olandezi şi a fost depus la o bancă din Rotterdam."
În 1940, când Hitler introdusese deja "penalităţi valutare înfricoşătoare pentru transferuri în străinătate", mergând până la pedeapsa cu moartea, banii au fost descoperiţi de nemţi. Gauleiter-ul Olandei
i-a trimis o scrisoare cu extras de cont bancar mareşalului Antonescu, "din care reieşea că cetăţeanul român Mihai Popovici, din Str. Sofia 38, Bucureşti, are un depozit bancar fabulos, gigantic (...) şi cerea să-l pedepsească cu legile penale române valutare în vigoare. Antonescu nu l-a penalizat. L-a ţinut ca ostatic al său în tabăra lui Maniu, manevrând partidul al cărui vicepreşedinte era Mihai Popovici". Adică un şantaj de catifea, cum se petrece şi azi îndestul, că tradiţia n-a secat dintr-o dată.
Fiindcă tot ne împrumutăm cu osârdie pe la străini, mă întreb, apăsat de repetabila istorie, cine o încasa comisioanele, că politica neaoşă e doldora de popovici? Şi fără euroipocrizie, întrucât "comisionul" balcanic îngraşă, la vreme de criză, nu numai funcţionărimea internă, ci şi birocraţia internaţională! Corupţia e, prăpădesc o banalitate mucezită, transnaţională şi universală, cu menţiunea că sancţiunile sunt aplicate doar leprozeriilor coloniale. Iar România e considerată, ce mai tura-vura, o euroleprozerie!