Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cred ca viata adevarata a fiecaruia dintre noi incepe abia din momentul cand ne asumam singuratatea. Noi nu suntem decat ceea ce faptele noastre sunt, dar cand te deosebesti de ceilalti, orice ai face si oricum te-ai comporta nu esti scutit de a fi invidiat si prost judecat si cu nimic nu vei putea plati faptul ca nu esti un om mediocru.
Mi-ar fi greu acum a sa spun cat de bine l-am cunoscut pe poetul si "omul de renastere" Adrian Paunescu, putinele noastre prilejuri de vorba de-a lungul anilor le consider totusi un fel de "intalniri conspirative" impotriva timpului si a trecerii, in cautarea caii adevarului a iubirii si a intelegerii in aceasta "vale a plangerii" pe care o numim (impropriu, cred eu) viata. Discutiile noastre, si cu precadere cea prilejuita de invitatia la ultima aniversare, m-au facut sa ma consider chiar un partener de dialog cu o personalitate ce-si contempla propriul infern in dramaticul proces cu sine, cu sanatatea precara, cu oamenii, cu istoria neamului si cu prezentul lipsit de perspective. Port si astazi extraordinar de vie imaginea acelui om bine cladit ca un om al padurilor, cu parul usor ravasit – precum ravasit era sufletul lui mare strivit de vremuri, asa cum: "Se stinge un neam chinuit mii de ani/ Un neam luminat si puternic si mandru,/ Jignit de dusmani , ieftinit de plavani,/ Se-nchide-n afara si fuge-nauntru/" (Rezervatia de zimbri). Dar o constiinta mereu capabila sa se ridice deasupra cumplitelor terori, deasupra unui partid care l-a marginalizat asa cum s-a facut cu toate valorile, deasupra unei lumi pline de ura si nepasare, deasupra absurdului cruzimii unui neam bland din fire, a tradarii si a compromisului atat de la moda in lumea "cea mai dreapta".
Traim zilnic taina aventurii spre noi insine, ne luptam cu o lume care ne ucide uitarea, serbam cu fiecare zi pamantescul din noi si propriile noastre limite si uitam cu usurinta raspunderea mare pe care o avem fata de propria noastra memorie si astfel ne ucide reflectia despre nimic, cum spunea Kirchegaard. Privindu-l pe Adrian Paunescu (se zice ca de la oamenii mari poti invata ceva si numai daca te uiti la ei) vedeam un om care te poate salva cu strigatul propriei sale caderi, care a inteles ca viata e plina de dureri si incetarea suferintelor nu exista. Un om care a scris in ritmul inimii sale cu aplecare spre genialitate, o poezie imensa, pornind de la intelegerea misiei sfinte si mari a poetului de a smulge totul destinului si de a da nemurire popoarelor pieritoare. "Prea bine stiu ca viata-i o valoare,/ Dar ca murind dobanzile ii cresc, Cand n-ai fost simplu viciu pamantesc,/ Ci spirit rastignit pe stari contrare."
Doar in clipa in care acceptam singuratatea (nu izolarea) intelegem iubirea si putem trai sentimentul libertatii totale. Dar omul accepta greu singuratatea fiindca n-are puterea de a se privi in fata. Dupa ce a citit cartea mea de Psalmi mi-a zis: "Avem aceeasi credinta despre libertate. Tot ce se stinge in urma noastra, gandul intoarcerii, mereu prea tarziu, in pulberea propriilor spaime ne preface in sclavii infrangerilor si renuntarilor noastre". Aveam in fata un stejar contorsionat si batut in cuie, parca, pe o cruce Cristica. Am vorbit despre Sfantul Apostol Pavel, si textul revelator din Intaia sa Epistola catre Corinteni. Ideea libertatii din capitolul 6, toate-mi sunt ingaduite, dar nu toate-mi sunt de folos. Toate-mi sunt ingaduite, dar eu nu voi fi stapanit de ceva, modificata in capitolul 10 formulata cu alte nuante: "Toate sunt ingaduite, dar nu toate imi folosesc. Toate-mi sunt ingaduite dar nu toate zidesc". Adrian Paunescu a "stiut sa aleaga cele ziditoare dintre cele neziditoare. Nici nu se uscase tarana pe mormant, si au aparut "hoitarii", cum ii numea un alt mare spirit al neamului - Fanus Neagu -, dar el nu poate fi invins (il apara propria lui opera) fiindca a stiut sa cada in apele nemarginite ale cerului si a cunoscut si inteles deceptiile. Poetul Adrian Paunescu a fost atras de necuprinsul lumii si tainele vietii asemenea marilor creatori de valori. Cugetul lui a strabatut distante in necunoscut, luminand caile care fac posibila fapta. A fost si ramane un om al minunilor, pentru ca a crezut in minuni. A sfredelit viitorul si l-a facut prezent, inviorat de frumuseti si taina lui Dumnezeu care l-a binecuvantat. Artist si profet a deschis drumuri noi care fac din viata noastra si a urmasilor nostri, adesea mizerabila si insuportabila, o mandrie de eroism al suferintei si un camp mai acceptabil si plin de farmec al rodului muncii cu geniu si sudoare.
Dorel Visan, iulie 2011.
Citește pe Antena3.ro
