Steaua, între primăvara europeană şi iarna de-acasă

Steaua bifează astăzi, la Napoli, ultimul meci oficial al echipelor româneşti în 2010. Făptaşii respectivei întâmplări şi suporterii lor ne­alteraţi de pricini mărunte mizează pe varianta riscantă a pariurilor. Fiindcă trebuie să recunoaştem, rezultatul care ar putea garanta supravieţuirea Stelei în primăvara europeană for­ţea­ză cam cu tupeu surpriza. Pentru că, logic, Steaua vine în meci antrenată într-un campionat care nu se poate compara cu cel italian nici în visări etno-botanice.

Iar varianta ca românii să beneficieze la Napoli de re­gia care i-a favorizat pe italieni la Bucureşti este exclusă. Fiindcă n-avem noi sponsori pentru asemenea spectacole. Steliştii care riscă pariuri fanteziste nu pot avea de partea lor, aşadar, decât vreo mare şansă. Care nu poate fi total negată. Oricum, mâine, mai spre miezul nopţii, nu vom mai fi frământaţi de in­certitudini. Va trebui să facem faţă vedictului. Oricare va fi acela. De-o fi bine pentru stelişti, a lor va fi bucuria. De nu le-o fi bine steliştilor, bucuria va fi a macaronarilor. Dar şi a partenerilor din deranjul fotbalistic intern. Pentru că, nu-i aşa?, parcă e mai bine la români ca toate caprele să fie la fel de râioase. Altfel, orice dife­renţă de diagnostic se lasă cu aroganţe greu de îndurat între vecinii de gard în gard.

Steaua bifează astăzi, pe San Paolo, finalul sezonului oficial. Apoi se va alinia şi ea, cu graţie, ritualurilor de vacanţă agitată pe care le ono­rează deocamdată, mai cu talent, doar Dinamo, Politehnica Timişoara şi Universitatea Craiova.

Dinamoviştii nu se dezmint. Se cotonogesc în nişte amicale interne de mare angajament. Andone ame­nin­ţă cu plecarea în ţările calde după dis­cuţia cu o parte dintre responsa­bilii clubului. Promite însă ferm să rămână până în vară la echipă în urma discuţiei cu reprezentanţii găştii adverse. Pe de altă parte, achitarea datoriilor către jucători figurează la Dinamo pe lista promisiunilor ferme. La fel de ferme ca şi dorinţa lui Ionuţ Negoiţă de a deveni şi el investitor în „Ştefan cel Mare”. Fiindcă, după plecarea lui Vasilică Turcu, Dinamo duce lipsă de diminutive financiare. Fiindcă banii ăia mulţi promişi de marile cluburi mari ale Europei în contul unor transferuri de senzaţie au îngheţat la mal.

De la Dinamo n-a plecat decât Garat. Cel care s-a şi apu­cat să vorbească despre condu­cerea mafiotă a „câinilor”. A vorbit Garat. Dar accentul său aducea al dra­cului de bine cu o altă voce de la Dinamo. O voce mai brunetă, aceeaşi voce care, cu ceva timp în urmă, îl che­mase la echipă pe Garat. Pentru că aşa sunt conducătorii pripăşiţi pe la Dinamo. După ce că sunt prie­te­noşi între ei, mai sunt şi absconşi. Nu-şi declară pe faţă sentimentele. De teamă să nu-i ia lumea în serios. Pe faţă şi foarte serios vorbesc doar su­por­terii echipei. Dar pe ei nu-i bagă ni­meni în seamă. Chiar dacă singurul lor interes este totuna cu binele echipei.

La Timişoara, Marian Iancu colin­dă autorităţile cu aceeaşi ame­nin­ţa­re a abandonării clubului. Şi-i merge chiar dacă, pe lângă o agoniseală bunicică, mai încasează şi ceva reproşuri. Vorbele nu umflă ochiul. Banul, în schimb, umflă buzunarul şi face bine la vreme de criză. Iar obrazul nu mai contează.

Adrian Mititelu n-a reuşit să înveţe lecţia pe care Marian Iancu o ştie foarte bine. Mititelu rămâne un ambiţios căruia nu-i poţi face bine nici cu forţa. Îl ia răceala de la vântul care-i suflă prin buzunare, dar nu se dă convins să intre în căldura relaţiilor cu autorităţile locale. De-aia va rămâne întotdeauna un biet mititel şi, posibil, doar suporterul unei echipe pe care cândva a patronat-o.