Sufletul? Imposibila extirpare

Expresia "violon d'Ingres", care denumeşte o pasiune secretă, cultivată în momente de reverie, nu este doar o vorbă-n vânt. Ne-o dovedeşte şi profesorul universitar Andrei Popescu.

Mulţi vor fi suprinşi să afle că re­du­ta­bilul jurist şi diplomat este (şi) un prozator cu vechi ştate, care a debutat la începutul anilor '70 cu volumul "Muguri de foc". Recent, Andrei Popescu a revenit cu "Operaţie de extirpare a sentimentelor" (Editura Ne­verland).

Cartea are o istorie aparte. Scrisă în urmă cu 36 de ani, pe când doctorandul Popescu se afla la o bursă în Elveţia, acest microroman exprima "o imperioasă şi o irepresibilă nevoie de a gândi şi vorbi româneşte, după aproape trei luni de singurătate..."  Respins  la o editură - "din raţiuni pe care le trecu sub tăcere (pentru a nu se crede că vreau să par un «disident»" comentează cu ironie amară autorul -  manuscrisul este acceptat la editura "Cartea Românească".

CĂUTĂRI, CĂDERI. Şi de data asta, nenorocul îşi spune cuvântul, redactorul-şef al editurii dispare la cutremurul din 1977, iar manscrisul intră sub zodia uitării. Regăsit de către un om de bine, căruia mulţi din ge­neraţia mea au a-i mulţumi - Laurenţiu Toma, la acea vreme directorul Casei de Cultură a studenţilor din Bucureşti -, volumul vede azi lumina tiparului, dar fără un ultim capitol, " Auto­bio­grafie", rătăcit  în peregrinările sale atât de ciudate.

"Operaţie de extirpare a sentimentelor" este povestea matu­ri­zării lui Liviu, un tânăr aflat la vârsta studenţiei, cu toate căutările, căderile, speranţele şi dezamăgirile sale."Liviu nu ştiuse multă vreme să râdă, nu ştia nici să primească cu adevărat o bucurie, dar nici să piardă ceva, exista doar ca un mare pustiu , purtând în el nebunia tul­bu­rătoare şi nepotolită a sete de a deforma totul schimbând un­dele..." De fapt, fiecare experienţă sentimentală pe care Liviu o traverseză, marchează învăţă­minte câştigate, dar şi nişte false certitudini la care viaţa îl constrânge să renunţe. "Tu eşti - îi măr­turiseşte lui Liviu una dintre  iubirile sale - cum nu sunt oamenii. Ai prea multe labirinturi. Te caut cu disperare  şi când nu te găsesc mă trezesc cu tine în adâncuri din care eu nu pot ieşi niciodată." În felul lor, Nina, Carina, Anca sau Gina sunt tot atâtea trepte către el îsuşi, pe care Liviu le urcă şi le coboară de unul singur. La capătul acestor experienţe, Liviu dobândeşte o singură certitudine: "viaţa înseamnă să nu mai alergi după trenul care a pornit". Aceasta este şi morala pe care eroul o află după reve­derea cu Anca, acum femeie mă­ritată cu un soţ care "zice că o iubeşte". Şi tot Anca îi descifrează cauza adâncă a acestor amare căutări: "Numai tu eşti de vină. Toată ziua visai, parcă eu nici nu existam cu adevărat pentru tine, nu ai fost niciodată hotărât cu mine, nici nu prea erai lămurit dacă mă iubeai sau nu." De fapt, tocmai din această nehotărâre i se va trage lui Liviu: până la urmă, Anca şi Gina vor alege să rămână lângă nişte inşi mai puţini complicaţi sufleteşte, dar care le pot oferi o simplă certitudine: "Nu e bine să nu ştie de nimic omul de lângă tine".

ADDENDA. De aici înţelesul acestei dureroase "operaţii de extirpare a sentimentelor": "Până la urmă, viaţa lui trecea, cu zile pline şi lungi, munca îl eliberase de vechile obsesii şi dacă se gândea mai bine, viaţa lui se scurgea prea repede, ca o duminică aşteptată, ca o sărbătoare permanentă". Mai pe româneşte spus: degeaba faci carieră, dacă sufletul îţi este pustiu! Să ne mai mirăm că o carte cu asemenea învăţătură nu a apărut pe timpurile "afir­mării plenare, multilaterale a personaltăţii"? Descoper în  addenda volumului un text de o tul­bur­ă­toare frumuseţe. Se numeşte "Amintirile nimănui" şi este povestea unui bătrân fotograf care, orânduindu-şi imensa bi­bliotecă de fotografii edificată de-a lungul anilor, constată că aici se află o imensă cantitate de fotografii neridicate. Consternat, bătrânul fotograf dă un anunţ la gazetă: "Restitui, cu toată plă­cerea, pentru numai o vorbă de omenie, fotografiile neridicate, tuturor celor care şi-au petrecut concediile între anii 1950-1985 la Constanţa. Rog, onor clientela, să vină cât mai urgent, cât mai sunt încă în viaţă".