Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre mai toate chestiunile abordate textul o scaldă în chip
strălucitor. Locul aşteptatului, vom face şi vom drege, e luat de vom
vedea, vom studia, vom discuta. ● Ion Cristoiu
Specialiştii în regimul comunist au remarcat, desigur, că în ultimul deceniu dinaintea Căderii Zidului Reuniunile internaţionale ale partidelor comuniste şi muncitoreşti aveau drept singur rezultat palpabil un document – poreclit Declaraţie sau Rezoluţie – izbitor prin disponibilitatea de a nu spune nimic concret în pagini de text cît mai numeroase. Ba mai mult, aşa cum ne dezvăluie memoriile şi documentele, energia celor prezenţi la Consfătuirea Partidelor frăţeşti se concentra nu atât asupra deciziilor concrete, ferme, cît mai ales asupra Documentului final.
În timp ce, în plen, liderii de partide ţineau discursuri răsunătoare despre unitatea de acţiune a Mişcării comuniste şi muncitoreşti, în culise, specialiştii din toate delegaţiile trudeau asupra textului final mai ceva decît un poet asupra versurilor dintr-un poem dorit a deveni pagină de istorie literară. Fiecare vorbă, ba chiar şi fiecare virgulă, era crîncen disputată, timpul verbelor făcea subiect de negocieri intense, iar un semn de exclamare putea ajunge, ca temă de controversă, chiar la nivelul Liderilor de partide.
Astfel se ajungea la paradoxul că, deşi Reuniunea fusese convocată pentru adoptarea unor decizii precise, asupra căreia existau puncte de vedere divergente, participanţii plecau acasă doar cu un Document ce le dădea posibilitatea să prezinte Consfătuirea drept o victorie a punctului lor de vedere.
Deşi difuzată în 3 aprilie 2008, la 18 ani de la prăbuşirea comunismului, şi iscălită nu de lideri de state comuniste, ci de lideri de state zise şi libere, Declaraţia Summitului NATO de la Bucureşti aminteşte în chip izbitor de binecunoscutele Declaraţii din finalul consfătuirilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din anii URSS-ului lui Leonid Brejnev.
Textul propriu-zis, care trebuie studiat în ambele versiuni – în engleză şi în franceză – ca pe un document la finele unui război, şi nu la finele unei reuniuni pretins amicale, cuprinde nu mai puţin de 50 de puncte lăbărţate pe zece pagini de text.
Potrivit titlului, e vorba de o Declaraţie adoptată de şefii de stat şi de guvern ai unei Alianţe politico-militare adunaţi la Bucureşti pentru a lua decizii în cîteva chestiuni majore cu care se confruntă toţi la un loc: extinderea NATO, scutul antirachetă, securitatea energetică, operaţiile militare din Afganistan, identitatea Alianţei.
Fiind vorba – repet, de decizii în chestiuni de interes comun – te-ai fi aşteptat să iei notă de propoziţii simple, fără echivoc, traducînd, fie şi în doar două limbi, fapte precise.
Nici vorbă de aşa ceva.
Despre mai toate chestiunile abordate textul o scaldă în chip strălucitor.
Locul aşteptatului, vom face şi vom drege, e luat de vom vedea, vom studia, vom discuta.
Acolo unde liderii statelor membre au venit la Bucureşti anunţînd că vor lua acum o decizie s-a preferat amînarea pentru summitul din 2009.
N-ar fi cine ştie ce o astfel de amînare, dacă în urmă cu doi ani, la summitul de la Riga, n-ar fi avut loc o amînare a deciziilor pentru summitul de la Bucureşti.
Astfel că summiturile NATO se conturează a fi, tot mai mult, nişte reuniuni cu mare larmă şi mare cheltuială în care singura decizie comună luată e cea a amînării deciziilor. Nu-i exclus ca la anul să ne trezim cu o amînare o deciziilor pentru la summitul viitor, iar la summitul viitor va fi o nouă amînare. Nu pentru la anul sau peste doi ani, ci la Paştele Cailor.
Reuniunile partidelor comuniste şi muncitoreşti şedeau sub semnul obsesiei faţă de felul cum va fi văzută în afară întîlnirea. De propriile popoare, de adversari, de opinia publică mondială. Se ajunsese la această prioritate acordată imaginii, cum ar spune occidentalii, propagandei, cum ziceau comuniştii, pe fondul divergenţelor tot mai profunde dintre diferitele state comuniste. Existenţa divergenţelor îşi găsea astfel expresie în două realităţi indiscutabile:
1) Imposibilitatea de a lua decizii majore, pentru că o decizie majoră nu întrunea, ca să zicem aşa, consensul.
2) Strădania de a redacta astfel Documentul final încât toţi cei care avuseseră o poziţie să poată spune că ea se regăseşte în documentul final.
La finele tuturor Consfătuirilor partidelor comuniste şi muncitoreşti, liderii comunişti se întreceau să declare că:
1) Reuniunea a fost un imens succes, zdrobitoare dovadă a adevărului că lagărul socialist e mai unit ca niciodată.
2) Poziţia lor se regăseşte în Documentul final.
Au avut o altă atitudine faţă de rezultatele summitului NATO liderii statelor lumii libere prezenţi la Bucureşti?!
În timp ce, în plen, liderii de partide ţineau discursuri răsunătoare despre unitatea de acţiune a Mişcării comuniste şi muncitoreşti, în culise, specialiştii din toate delegaţiile trudeau asupra textului final mai ceva decît un poet asupra versurilor dintr-un poem dorit a deveni pagină de istorie literară. Fiecare vorbă, ba chiar şi fiecare virgulă, era crîncen disputată, timpul verbelor făcea subiect de negocieri intense, iar un semn de exclamare putea ajunge, ca temă de controversă, chiar la nivelul Liderilor de partide.
Astfel se ajungea la paradoxul că, deşi Reuniunea fusese convocată pentru adoptarea unor decizii precise, asupra căreia existau puncte de vedere divergente, participanţii plecau acasă doar cu un Document ce le dădea posibilitatea să prezinte Consfătuirea drept o victorie a punctului lor de vedere.
Deşi difuzată în 3 aprilie 2008, la 18 ani de la prăbuşirea comunismului, şi iscălită nu de lideri de state comuniste, ci de lideri de state zise şi libere, Declaraţia Summitului NATO de la Bucureşti aminteşte în chip izbitor de binecunoscutele Declaraţii din finalul consfătuirilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din anii URSS-ului lui Leonid Brejnev.
Textul propriu-zis, care trebuie studiat în ambele versiuni – în engleză şi în franceză – ca pe un document la finele unui război, şi nu la finele unei reuniuni pretins amicale, cuprinde nu mai puţin de 50 de puncte lăbărţate pe zece pagini de text.
Potrivit titlului, e vorba de o Declaraţie adoptată de şefii de stat şi de guvern ai unei Alianţe politico-militare adunaţi la Bucureşti pentru a lua decizii în cîteva chestiuni majore cu care se confruntă toţi la un loc: extinderea NATO, scutul antirachetă, securitatea energetică, operaţiile militare din Afganistan, identitatea Alianţei.
Fiind vorba – repet, de decizii în chestiuni de interes comun – te-ai fi aşteptat să iei notă de propoziţii simple, fără echivoc, traducînd, fie şi în doar două limbi, fapte precise.
Nici vorbă de aşa ceva.
Despre mai toate chestiunile abordate textul o scaldă în chip strălucitor.
Locul aşteptatului, vom face şi vom drege, e luat de vom vedea, vom studia, vom discuta.
Acolo unde liderii statelor membre au venit la Bucureşti anunţînd că vor lua acum o decizie s-a preferat amînarea pentru summitul din 2009.
N-ar fi cine ştie ce o astfel de amînare, dacă în urmă cu doi ani, la summitul de la Riga, n-ar fi avut loc o amînare a deciziilor pentru summitul de la Bucureşti.
Astfel că summiturile NATO se conturează a fi, tot mai mult, nişte reuniuni cu mare larmă şi mare cheltuială în care singura decizie comună luată e cea a amînării deciziilor. Nu-i exclus ca la anul să ne trezim cu o amînare o deciziilor pentru la summitul viitor, iar la summitul viitor va fi o nouă amînare. Nu pentru la anul sau peste doi ani, ci la Paştele Cailor.
Reuniunile partidelor comuniste şi muncitoreşti şedeau sub semnul obsesiei faţă de felul cum va fi văzută în afară întîlnirea. De propriile popoare, de adversari, de opinia publică mondială. Se ajunsese la această prioritate acordată imaginii, cum ar spune occidentalii, propagandei, cum ziceau comuniştii, pe fondul divergenţelor tot mai profunde dintre diferitele state comuniste. Existenţa divergenţelor îşi găsea astfel expresie în două realităţi indiscutabile:
1) Imposibilitatea de a lua decizii majore, pentru că o decizie majoră nu întrunea, ca să zicem aşa, consensul.
2) Strădania de a redacta astfel Documentul final încât toţi cei care avuseseră o poziţie să poată spune că ea se regăseşte în documentul final.
La finele tuturor Consfătuirilor partidelor comuniste şi muncitoreşti, liderii comunişti se întreceau să declare că:
1) Reuniunea a fost un imens succes, zdrobitoare dovadă a adevărului că lagărul socialist e mai unit ca niciodată.
2) Poziţia lor se regăseşte în Documentul final.
Au avut o altă atitudine faţă de rezultatele summitului NATO liderii statelor lumii libere prezenţi la Bucureşti?!
Citește pe Antena3.ro
