Suntem pe Arcă!

Cândva demult, spre a salva şi omul, Noe ascultase doar cuvântul Domnului. Fără să ştie, aplicase „Carta Drepturilor şi Libertăţilor Biodiversităţii”, luând pe arca salvatoare „din toate animalele”, „din toate târâtoarele”, „din păsările cerului” şi „din tot trupul” câte două, „parte bărbătească şi parte femeiască”, spre a li se păstra „soiul pe tot pământul”. Pentru toate, tot la porunca Domnului, Noe încărcase şi mâncare din belşug pe corabia vieţii, mâncare găsită şi muncită cu pricepere şi măsură, netrecându-i nicidecum prin minte să îi ucidă pe drum ¬ din când în când, după nevoi şi pofte omeneşti ¬, pe unii dintre „pasageri”, spre a-i face cârnaţi, de pildă, îndestulându-şi numai familia. Săturând doar oamenii adică. Dar asta fusese demult.

Dacă astăzi, înaintea unui ipotetic potop un Noe modern ar încărca o arcă a salvării după capul său şi după legi, cu siguranţă că, informat fiind, va uza de Carta Drepturilor şi Libertăţilor Omului. Iar faptul i-ar putea irosi în cele din urmă eforturile şi bunele intenţii.

 Fără îndoială că primele locuri – cele mai bune, pe puntea superioară, fireşte – ar fi ocupate de cei care, având mult aur, s-ar vârî în faţă, sub protecţia unor indivizi cu arme sofisticate şi eficace, îndreptate o vreme ca din neglijenţă chiar spre salvator. Alte locuri ar avea necondiţionat tocmai indivizii cu armele, păzind deopotrivă valizele cu aur ale celor dintâi. Scaune garantate ar avea şi câte o pereche de homosexuali, pentru a li se păstra „soiul pe tot pământul” şi pentru a fi politically corect. Era să uit!:fireşte că şi câtorva fotbalişti, cu amante cu tot – şi toate, manechine ¬, li s-ar asigura transportul. Mai apoi, corabia s-ar umple cu alţi „humanoizi”, nemairămânând loc pentru necuvântătoare. La plecare, panicaţi, nenumăraţi bipezi disperaţi s-ar agăţa de marginile punţilor, de lanţul ancorei, de cârmă şi probabil că vasul s-ar răsturna, scufundându-se.

Dacă totuşi, suprapopulată şi trosnind din toate încheieturile, arca ar ajunge la un liman, oameni „salvaţi” vor constata că, deşi mulţi la un loc, sunt singuri. Că Pământul, populat doar cu ei, e pustiu.

Cei cu aur şi arme vor vedea că, oricât aur ar oferi şi oricât ar ameninţa în jur, nu au cum şi de unde cumpăra, dobândi, umbra unui arbore verde sau un pahar cu apă limpede. Deşi în jur e plin de apă. Şi cine ştie? Poate că s-ar ucide între ei, chiar pentru un pahar cu apă.

Atunci, modernul Noe, înţelegând în sfârşit că fu­se­se manipulat, într-un ultim acces de etică, pesemne că şi-ar poate tăia venele (e doar o supoziţie, fiindcă pe Pământ întotdeauna există o alternativă practică la demnitate).

O femeie bătrână din ţinutul Dornelor, cândva mi-a încredinţat o zicătoare. Ea suna astfel: „De cum ai intrat în păduri, ai şi scăpat de colţii lupului”. Acolo unde,  teoretic cel puţin, se aflau lupii cu blană era şi adă­postul din calea „lupilor”. Maxima savantă şi mult mai cunoscută „Homo hominis lupus” era în sfârşit com­pletată: salvarea era „în păduri”. Iar pădurile nu în­semnau doar arbori, codru, ci natura însăşi. Întreagă şi sănătoasă, hrănindu-ne şi adăpostindu-ne pe toţi. Adică „tot trupul”, cel salvat de Noe demult.