“Szobi!”

Am ajuns acasă vineri seara. Am făcut doi-trei paşi pe trotuar, spre poartă. Dar m-a strigat paznicul de peste drum. Şoptea ceva şi nu înţelegeam ce. I-am făcut semn, discret, că nu aud. A repetat. Tot n-am auzit. Credeam că s-a întâmplat ceva cu locul de parcare. Sau cu luminile proaspăt-instalate în zonă. M-am gândit, pentru o clipă, că iar au lăsat veste autorităţile că sparg strada. Ca să înlocuiască, aşa cum e firesc, tot ce au înlocuit şi acum un an şi acum doi ani. După cum cere bugetul.

A mai spus o dată. Acelaşi lucru, presupun. Tot n-am auzit. Duceam în spate un rucsac greu şi căldura abia apusă tot nu-mi dădea pace. Eram grăbită, ca toţi oamenii la final de zi. Dar paznicul insista. Am hotărât să traversez, ca să înţeleg ce spune. „Szobi!”. „Cum?”, întreb eu, ca o bătrânică şi surdă şi antipatică. „Szobi”, repetă, privind în jos. „Cseh!”. Şi ridică brusc şi privirea şi tonul, de parcă ar fi vrut să mă facă să înţeleg. „A murit, domnişoară!”. Şi ochii i s-au umplut imediat de lacrimi, de parcă şi-ar fi plâns o rudă. Apoi mi-a povestit, în câteva cuvinte, că a avut ocazia să-l cunoască. Nu am insistat, nu am întrebat, nu m-am mirat. Am spus, parcă, „îmi pare rău...”, cu un ton cu totul ciudat, şi am intrat în casă.

Înăuntru, acelaşi întuneric de care nu ne mai putem desprinde din noiembrie 2010. De când cu decontul morţii. I-am povestit şi mamei. Am surprins-o. Nu ştia că Szobi Cech nu mai este. Mi-a părut rău că i-am spus aşa de brusc. Aşa, în stilul superficial în care se dau veştile triste celor care le ştiu deja. Aş fi vrut să aţipesc. Dar nu am reuşit. M-am tot gândit la despărţiri. Şi la omul simplu de peste drum care, probabil, are lacrimi în ochi de fiecare dată când îşi aminteşte că a mai murit un contemporan care ar fi putut să-i fie prieten. „L-am cunoscut!”, îmi spunea cu emoţie. „A murit, săracul!”. „Eu l-am cunoscut, domnişoară!”.

Acum, strigă cineva pe stradă. Ca de obicei. Indiferent de zonă sau de oraş. Zgomote de noapte. Tineri veseli care se înjură. Prea veseli, cel mai probabil. S-a auzit şi zbucium de cioburi. Parcă. Aş ieşi să văd dacă e totul bine, dar mi-e somn. Cum mi-era când am ajuns acasă şi când drumul spre prag mi-a fost întrerupt de paznic. Paznicul care spunea, de peste drum, „Szobi!”. Şi pe care nu reuşeam să-l înţeleg de la câţiva metri. Târziu. Instituţiile şi-au închis porţile. Capelele au stins lumânările. „Nu cumva să ia foc ceva înăuntru şi să se întâmple o tragedie.” Am auzit fraza asta de câteva ori. De câte ori am plecat acasă, în miez de întuneric, de la un priveghi de la care nu ştiu dacă am reuşit să fug de tot.

Aproape că s-a făcut devreme. E linişte pe stradă. Tinerii prea veseli au devenit tineri prea obosiţi. Paznicii ies din tură. Ieşim şi noi. Dumnezeu să-l odihnească pe Szobi Cseh! Şi, dacă există şansa revederii, să-i dea şansa să-i întâlnească acolo unde s-a dus pe cei mai dragi dintre cei pierduţi. Eu nu l-am cunoscut. Nu mai de aproape decât dumneavoastră. Nu atât de bine ca aceia care şi-au intersectat, o dată sau de mai multe ori, drumurile cu dânsul. Eu nu l-am cunoscut. Până azi.