Tăcerea lui Marian Iancu naşte Peneşti

PUNCTUL PE EI
Marian Iancu a fost în campionatul trecut şeful echipei de zgomote şi efecte speciale. A pus în scenă, cu abilitate regizorală remarcabilă, tot felul de tertipuri menite să-i facă mai uşor drumul către ţintele propuse. Perdelele de fum în piteala cărora şi-a ascuns micile aranjamente au funcţionat deseori ireproşabil.

PUNCTUL PE EI
Marian Iancu a fost în campionatul trecut şeful echipei de zgomote şi efecte speciale. A pus în scenă, cu abilitate regizorală remarcabilă, tot felul de tertipuri menite să-i facă mai uşor drumul către ţintele propuse. Perdelele de fum în piteala cărora şi-a ascuns micile aranjamente au funcţionat deseori ireproşabil. Tema lucrării de licenţă a flotantului de Timişoara a fost însă arbitrajul. Marian Iancu a pus o presiune extraordinară pe fluieraşi, măsluind discreţionar prognozele, decretînd coduri roşii şi foarte roşii chiar şi atunci cînd astrele rămîneau în cea mai cuminte ordine. Tot el, Marian Iancu, a făcut linişte în jurul său prin gesturi convingătoare, alternînd promisiunile onorate cu cele numai bune să-i lase pe fraieri într-o aşteptare veşnică. Beneficiul maxim pe cheltuială minimă este deviza şmecherului. Iar Marian Iancu e şmecher. Original!

M-am luat deseori la trîntă cu Marian Iancu. Discuţiile polemice, uneori chiar tăioase, mi-au creat satisfacţie, pentru că ele legitimează disputa şi reprezintă bun prilej de rostire a unor adevăruri pe care amiciţia de complezenţă le îngroapă.

Spectacolul celor patru etape care s-au consumat în noul campionat plăteşte tribut de monotonie, deoarece Marian Iancu vizează alte azimuturi. Conflictele interne de la echipă i-au sleit anvergura de altădată. Dar nu mă bucură nicicum dispariţia din peisaj a unui adversar de talia lui Marian Iancu. Dimpotrivă! Îi simt lipsa. Pentru că, aşa după cum spuneam, Marian Iancu nu este vreun fraier. El reprezintă prototipul original al individului abil, uns cu toate alifiile, posesor de minte în capul său.

Un alt motiv şi mai apăsat care mă determină să regret dispariţia din scenă a polemicului domn Iancu este faptul că nişte pezevenghi fără căpătîi au avut cutezanţa să creadă că surogatele pot înlocui originalul.

Cea mai jenantă copie a maestrului pare să fie construită din două nume: Cornel şi Penescu. Patronul piteştenilor troglodeşte delirant prin limba română în încercarea disperată de a-şi construi notorietatea, fie ea chiar şi cotonoagă. Reclamă micul netrebnic conspiraţia balaurilor din arbitraj, căreia se vede nevoit să-i ţină piept doar prin vitejia din dotare. Declaraţiile sale nu reuşesc însă decît performanţa de a defini un individ mai stupid decît tocul uşii. Dar şi mai rezistent decît acesta. Fiindcă tenacitatea cu care se compromite are suport în incapacitatea lui Penescu de a înţelege vreodată ce i se întîmplă.

Marian Iancu, fostul şef al echipei de zgomote şi efecte speciale, a tăcut. Dar nu mă bucur. Abia aştept să intre în scenă, pentru că tăcerea sa naşte Peneşti.