x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Ţâfna în neiertare a domnului Iliescu

Ţâfna în neiertare a domnului Iliescu

de Marian Nazat    |    03 Feb 2011   •   18:53

n) La senectute te aştepti ca omul să ierte greşelile greşiţilor săi, într-un gest creştinesc al împăcării definitive cu ceilalţi. Şi prin asta cu el însuşi, cu destinul ce i s-a hărăzit fără ca năs­cătoarea ori ăl de Sus să-i ceară încuviinţarea. Deşi trecut de 80 de ani, sprintenul domn Iliescu e la fel de visceral şi de radical când vorbeşte despre „cel mai iubit fiu al poporului”. Fiindcă, după decenii postcomuniste, isterice şi complicate, speram ca remuşcările să-l îndemne la mode­ra­ţie, la o lucidă judecată. Să-l vindece de ura strânsă în perioada de disidenţă în pluşul purpuriu. Da’ de unde! Enervat din cale-afară de un aşa-zis decret de comutare a pedepsei capitale pe care, chipurile, l-ar fi iscălit în acel decembrie terifiant, octogenarul ex-preşedinte s-a înspu­mat iarăşi. „Nu am intenţionat niciodată să iert cuplul Ceauşescu!”, s-a dezlănţuit, gâlgâind de ţâfnă, „ema­na­tul”.

Fraza aceasta scrâşnită, rosti­tă cu atâta furie, nu-l onorează pe po­liticianul care a militat cel mai adesea pentru consensualitate. Nu poţi să fii un susţinător al armoniei sociale şi, în acelaşi timp, să cauţionezi o crimă odioasă, de înfăptuirea căreia nu eşti străin. Execuţia de atunci, la capătul unui simulacru judiciar comandat din „raţiuni superioare de stat” criminal, ne-a mutilat pe veci is­toria. Ne-a umplut de ruşine, şi fie­ca­re dintre noi poartă în carne gloan­ţe­le barbariei fără seamăn, prin care am trimis la moarte doi semeni cu nimic mai vinovaţi decât instigatorii aflaţi în spatele mitralierelor. Se pare că regretele nu-i dau ghes deloc revo­lu­ţionarului întinător de idealuri socialiste, vremea scursă de la mâr­şa­vul asasinat nu l-a apropiat de Dumnezeu.

Căci bătrâneţea are darul de a accentua îndoielile şi păcatele să­vâr­şite cândva, le actualizează. Frica de ce va să vie alungă trufia, o face să pălească întru câtva, lătrată asurzitor de dulăii amintirilor sălbăticite. De spaimă, şi nu de altceva, descope­rim ruga, implorând Atoatecreatorul să ne graţieze relele comise odinioară. Iar „nea Nelu” are destule, nu e nepri­hă­nit, victimele „teroriştilor” şi mi­ne­ri­lor îl blestemă şi azi, n-au cum să-l uite vreodată. Îmi povestea cineva că un vrednic ministru al regimului ceauşist îi măr­tu­risea că „Iliescu poa­te fi ori­când Iuda, dar niciodată Cristos!”. Habar n-am câtă dreptate se ascunde în vorbele demnitarului lă­sat la vatră din Penitenciarul Jilava, însă remarca ar trebui să-l pună pe gân­duri pe ur­ma­şul scorniceşteanului. Ceva pioşenie nu i-ar strica, nu de alta, dar şi Iuda are  nevoie de iertare. Îndeosebi el...

n) Adesea mă întreb ce-l opreşte pe „săracul şi cinstitul” Ion Iliescu să se destăinuiască naţiei care l-a adorat cu nesaţ. Să se aşeze deasupra vre­milor şi să comită un exerciţiu de sinceritate pe de-a-ntregul. Eliberat de mânia revanşardă, cu detaşarea şi măsura insului ales de soartă să aibă la cingătoare o ţară. Şi nu ori­cum, ci la o răscruce de interese şi epoci. Mi l-aş dori asemenea unui bunicuţ senin şi neramolit povestindu-le nepoţilor legenda-i încărcată de secrete şi taine. S-ar cuveni să dic­te­ze viitorimii un testament necenzurat de obsesia zilei de mâine, scris cu ge­nerozitatea individului iubit de ur­si­toarele norocului în primejdie. Ori să explice, de pildă, din fotoliul patriarhului politicii neaoşe, eşecul unei întregi clase de politicieni.

Cauzele altei ratări româneşti, pe care domnia sa şi ceilalţi tovarăşi politici postdecembrişti au girat-o la grămadă. Aşa, pe îndelete, ca la gura sobei, pentru ca posteritatea să-l păstreze necium­pă­vit de alde Tismăneanu şi alţii pe potrivă din stirpea scribilor atâr­nă­tori. Nimic nu l-ar împiedica să-şi asume erorile şi meritele, drama de a se trezi primul comunist român conducător de democraţie capitalistă. Viaţa l-a răsfăţat şi încercat în mo­men­te rarisime şi de aceea e dator să ni se împărtăşească odată şi odată, ajutându-ne să ne înţelegem altcumva. Oamenii ăştia însemnaţi de destin nu-şi aparţin numai lor, sunt, înainte de orice, bunuri ale patrimoniului naţional, chei ale misterelor de a căror dezlegare depinde viitorul nostru. Ce-l amână să stea la taifas cu românii altfel decât îl cunoaştem prin scorţoşenia oficială? Moştenitori nu are ca să le tulbure liniştea, funcţii publice nici atât, proiecte imediate mai va... Vocea-i înţelepţită de multele bătălii câştigate ar risipi ceaţa ce-a cuprins România, îngrijorările şi teama, ne-ar lămuri asupra puz­de­ri­ei de întâmplări recente rămase nedesluşite. Limbajul lemnos din cărţile pe care le semnează cu osârdie sunt lipsite de valoare, însăilături de prisos, documente de partid ce-i vor împovăra postumitatea.

×