Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
n) La senectute te aştepti ca omul să ierte greşelile greşiţilor săi, într-un gest creştinesc al împăcării definitive cu ceilalţi. Şi prin asta cu el însuşi, cu destinul ce i s-a hărăzit fără ca născătoarea ori ăl de Sus să-i ceară încuviinţarea. Deşi trecut de 80 de ani, sprintenul domn Iliescu e la fel de visceral şi de radical când vorbeşte despre „cel mai iubit fiu al poporului”. Fiindcă, după decenii postcomuniste, isterice şi complicate, speram ca remuşcările să-l îndemne la moderaţie, la o lucidă judecată. Să-l vindece de ura strânsă în perioada de disidenţă în pluşul purpuriu. Da’ de unde! Enervat din cale-afară de un aşa-zis decret de comutare a pedepsei capitale pe care, chipurile, l-ar fi iscălit în acel decembrie terifiant, octogenarul ex-preşedinte s-a înspumat iarăşi. „Nu am intenţionat niciodată să iert cuplul Ceauşescu!”, s-a dezlănţuit, gâlgâind de ţâfnă, „emanatul”.
Fraza aceasta scrâşnită, rostită cu atâta furie, nu-l onorează pe politicianul care a militat cel mai adesea pentru consensualitate. Nu poţi să fii un susţinător al armoniei sociale şi, în acelaşi timp, să cauţionezi o crimă odioasă, de înfăptuirea căreia nu eşti străin. Execuţia de atunci, la capătul unui simulacru judiciar comandat din „raţiuni superioare de stat” criminal, ne-a mutilat pe veci istoria. Ne-a umplut de ruşine, şi fiecare dintre noi poartă în carne gloanţele barbariei fără seamăn, prin care am trimis la moarte doi semeni cu nimic mai vinovaţi decât instigatorii aflaţi în spatele mitralierelor. Se pare că regretele nu-i dau ghes deloc revoluţionarului întinător de idealuri socialiste, vremea scursă de la mârşavul asasinat nu l-a apropiat de Dumnezeu.
Căci bătrâneţea are darul de a accentua îndoielile şi păcatele săvârşite cândva, le actualizează. Frica de ce va să vie alungă trufia, o face să pălească întru câtva, lătrată asurzitor de dulăii amintirilor sălbăticite. De spaimă, şi nu de altceva, descoperim ruga, implorând Atoatecreatorul să ne graţieze relele comise odinioară. Iar „nea Nelu” are destule, nu e neprihănit, victimele „teroriştilor” şi minerilor îl blestemă şi azi, n-au cum să-l uite vreodată. Îmi povestea cineva că un vrednic ministru al regimului ceauşist îi mărturisea că „Iliescu poate fi oricând Iuda, dar niciodată Cristos!”. Habar n-am câtă dreptate se ascunde în vorbele demnitarului lăsat la vatră din Penitenciarul Jilava, însă remarca ar trebui să-l pună pe gânduri pe urmaşul scorniceşteanului. Ceva pioşenie nu i-ar strica, nu de alta, dar şi Iuda are nevoie de iertare. Îndeosebi el...
n) Adesea mă întreb ce-l opreşte pe „săracul şi cinstitul” Ion Iliescu să se destăinuiască naţiei care l-a adorat cu nesaţ. Să se aşeze deasupra vremilor şi să comită un exerciţiu de sinceritate pe de-a-ntregul. Eliberat de mânia revanşardă, cu detaşarea şi măsura insului ales de soartă să aibă la cingătoare o ţară. Şi nu oricum, ci la o răscruce de interese şi epoci. Mi l-aş dori asemenea unui bunicuţ senin şi neramolit povestindu-le nepoţilor legenda-i încărcată de secrete şi taine. S-ar cuveni să dicteze viitorimii un testament necenzurat de obsesia zilei de mâine, scris cu generozitatea individului iubit de ursitoarele norocului în primejdie. Ori să explice, de pildă, din fotoliul patriarhului politicii neaoşe, eşecul unei întregi clase de politicieni.
Cauzele altei ratări româneşti, pe care domnia sa şi ceilalţi tovarăşi politici postdecembrişti au girat-o la grămadă. Aşa, pe îndelete, ca la gura sobei, pentru ca posteritatea să-l păstreze neciumpăvit de alde Tismăneanu şi alţii pe potrivă din stirpea scribilor atârnători. Nimic nu l-ar împiedica să-şi asume erorile şi meritele, drama de a se trezi primul comunist român conducător de democraţie capitalistă. Viaţa l-a răsfăţat şi încercat în momente rarisime şi de aceea e dator să ni se împărtăşească odată şi odată, ajutându-ne să ne înţelegem altcumva. Oamenii ăştia însemnaţi de destin nu-şi aparţin numai lor, sunt, înainte de orice, bunuri ale patrimoniului naţional, chei ale misterelor de a căror dezlegare depinde viitorul nostru. Ce-l amână să stea la taifas cu românii altfel decât îl cunoaştem prin scorţoşenia oficială? Moştenitori nu are ca să le tulbure liniştea, funcţii publice nici atât, proiecte imediate mai va... Vocea-i înţelepţită de multele bătălii câştigate ar risipi ceaţa ce-a cuprins România, îngrijorările şi teama, ne-ar lămuri asupra puzderiei de întâmplări recente rămase nedesluşite. Limbajul lemnos din cărţile pe care le semnează cu osârdie sunt lipsite de valoare, însăilături de prisos, documente de partid ce-i vor împovăra postumitatea.
Citește pe Antena3.ro
