Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Și totuși, în spațiul public a continuat să circule mult după aceea ideea că am avea prea puțini bugetari raportat la populație. Că statul român ar fi subdimensionat. Că ar trebui să mai angajăm, să mai întărim, să mai „consolidăm capacitatea administrativă”. Sună bine. Tehnic. European.
Doar că raportarea la populația totală e o capcană statistică. Nu populația în ansamblu produce veniturile din care se plătesc salariile. Ci populația activă. Cei care generează valoare adăugată. Cei care exportă, care construiesc, care codează, care cultivă, care operează utilaje, care inovează, care își asumă riscuri.
Din surplusul lor se hrănește restul sistemului.
Aici este nodul problemei. Ca să poți plăti un sector suport - administrație, servicii publice, transferuri sociale - ai nevoie de sporuri de productivitate în zona tradable, în economia care concurează și vinde pe piață. Doar prin productivitate poți crește salarii fără să erodezi venitul real. Doar prin productivitate poți redistribui fără să sărăcești.
România însă funcționează după o altă logică. Nu a principiilor economice sănătoase, ci a reflexelor de castă. Suntem o țară de șefi. În administrație, funcțiile se împart pe rând, în funcție de algoritm politic. Nu competența te propulsează, ci apartenența. Nu rezultatul contează, ci loialitatea.
În privat, lucrurile nu sunt radical diferite. Birocrația e sufocantă pentru că statul presupune din start că vei fura. Și atunci îți cere hârtii, avize, ștampile, raportări, controale. Companiile răspund mimetic: își creează propriile straturi de control, propriile ierarhii, propriii „manageri de conformitate”. Rezultatul? Tot mai mulți intermediari între decizie și producție.
Și, inevitabil, apare ruptura. Cei din zona suport - fie publică, fie privată - ajung să-i privească de sus pe cei direct productivi. Deși din munca acestora li se plătesc salariile. E o inversare tăcută a raportului de forțe. Soldații din linia întâi ajung să dea raportul celor din birouri.
Statul crede că își apără banii din taxe prin filtre și controale. Dar dacă baza de impozitare se subțiază, ce mai aperi? Dacă resursa nu se produce, ce mai redistribui? Nu poți securiza ceea ce nu există.
Alte economii din Est au înțeles de ani buni că esențiali sunt cei din linia de producție. Inginerul, programatorul, muncitorul calificat, antreprenorul care exportă. Ei sunt „soldații”. Restul sunt cadrele de sprijin. Când proporțiile se inversează, armata pierde războiul fără să tragă un foc.
Noi riscăm să ajungem să-i cunoaștem pe producători pe nume, ca pe urșii panda. Specii rare, protejate, pe cale de dispariție. Diferența e că panda depind de bambus. Oamenii harnici nu depind de „habitatul” românesc. Dimpotrivă. Dacă mediul devine sufocant, pleacă. Și pleacă repede.
Exodul forței de muncă nu e o poveste sentimentală. E o variabilă macroeconomică. Fiecare plecare înseamnă o bază fiscală mai mică, o presiune mai mare pe cei rămași, un cerc vicios care se autoalimentează.
În acest context, restructurarea nu mai e un moft ideologic. E o necesitate aritmetică. Și trebuie să înceapă acolo unde distorsiunile sunt cele mai vizibile: în administrația locală, în feudele baronilor care au transformat comune în „orașe” prin simpla ridicare de mână.
Schimbarea statutului a permis extinderea aparatului. Noi direcții, noi servicii, noi consilieri. Oameni de încredere, răsplătiți pentru fidelitate. Salarii aliniate la niveluri care nu reflectă performanță, ci poziție. Astfel, personajul de tip Ghiță Pristanda ajunge să fie remunerat comparabil cu medicul de la urgență sau cu polițistul de la circulație ori de la pază și ordine.
Aici apare fractura majoră: creșterea salariilor în zona non-tradable, în special în administrația locală, fără un corespondent în productivitate. Când remunerațiile urcă în sectoare care nu generează valoare tranzacționabilă extern, presiunea se mută pe prețuri și pe buget.
Dacă nu există sporuri de productivitate care să susțină aceste majorări, ele se transformă în inflație sau în deficit. În ambele cazuri, venitul disponibil real se erodează. Pare că încasezi mai mult, dar poți cumpăra mai puțin.
E o iluzie periculoasă. Pentru că, pe termen scurt, creează satisfacție. Pe termen lung, sapă la temelia economiei.
Problema nu este existența unui sector public consistent. Orice stat modern are nevoie de administrație, educație, sănătate, ordine publică. Problema este proporția și criteriul. Când raportul dintre cei care produc și cei care administrează se dezechilibrează, sistemul devine fragil.
Nu poți construi prosperitate pe redistribuire excesivă. Redistribuirea e un mecanism secundar. Motorul este producția. Inovația. Exportul. Investiția.
România trebuie să decidă ce vrea să fie: o economie care recompensează valoarea adăugată sau una care multiplică funcții și titulaturi. O țară a soldaților sau o țară a generalilor fără armată.
Reforma reală nu înseamnă doar tăieri. Înseamnă reașezarea stimulentelor. Debirocratizare autentică. Profesionalizarea administrației. Evaluare pe criterii de performanță, nu de apartenență. Și, mai ales, protejarea și încurajarea celor care creează efectiv bogăție.
Fără ei, toate schemele de protecție a banului public devin exerciții sterile. Poți încuia vistieria, dar dacă în ea nu intră nimic nou, tot sărăcie administrezi.
Adevărata miză nu e câți bugetari avem raportat la populație. Ci câți contribuabili activi avem raportat la cheltuieli. Și dacă acei contribuabili au încredere să rămână.
Pentru că, în final, economia nu e o abstracțiune. E suma deciziilor individuale. Dacă oamenii capabili aleg să plece sau să reducă efortul, niciun artificiu statistic nu mai poate salva echilibrul.
Iar atunci nu vom mai discuta despre prea mulți sau prea puțini bugetari. Vom discuta despre prea puțină economie pentru prea multe promisiuni.
Citește pe Antena3.ro
