Ţară, ţară, vrem ostaşi!

Dragă Tată, nu ştiu dacă îţi mai aminteşti, dar acum câţiva ani am locuit timp de un an în Magdeburg, un târg/centru universitar din nordul Germaniei. Viaţa de acolo a fost incredibilă (într-o zi am să-ţi povestesc...) din multe, prea multe puncte de vedere. De ce m-am întors, nici eu nu ştiu exact. Gândeam că, după acele câteva luni, mă voi întoarce în ţara tutu­ror posibilităţilor perfecte... N-a fost aşa; am rămas aici, în România, şi ştiu că n-am făcut-o din naţionalism; nu din forţă interioară; nu din convingere; nu din spirit de sacrificiu. Am rămas, pur şi simplu.

După o lungă perioadă de Bucureşti am călătorit prin România; cele mai multe zile s-au derulat în câteva sate din mărginimea Sibiului şi apoi alte câteva în Bucovina. Ei, în aceste zile s-a anulat tot ce "ştiam" şi s-a rescris din nou, în sângele meu, povestea. Povestea sângelui.

Trăiam cu impresia că aş pleca oricând. Şi, probabil, aşa şi este. Mi-aş reaminti cât de firesc, facil şi frumos este acolo să trăieşti, să cunoşti, să te cunoşti, să studiezi, să te dezvolţi, să lucrezi, să socializezi, să te distrezi, să călătoreşti în lume..., să exişti exact aşa cum eşti.

Toate astea, presupunând că tu eşti doar cât e viaţa asta pe pământ şi doar cât este corpul asta al tău.

Şi apoi ajungi într-un sat, ca cele din mărginimea Sibiului. Ajungi pe dealuri, pe drumuri cu grundiş, încadrate de case ridicate în alte vremi, cu troiene, cu fântâni cu apă rece, cu biserici ridicate pe vremea când, după ce adunau materialele de con­strucţie şi cele pentru pictarea bisericii, aveau răbdare să le ţină 10 ani, la "ma­ce­rat", astfel că durează şi acum, şi încă în ce fel... Ajungi la satele din munţi, cu ci­mitire ca nişte grădini suspendate. Te aşezi pe treptele de piatră, simţi în nări parfumul tare al florilor sădite pe morminte, auzi cântecul greierilor şi al feluritelor păsări. Respiri aerul tare, de munte, care îţi taie pofta de tutun. Dar cel mai tare, susţinând toate astea, simţi pământul. Munte, deal sau câmpie... Pământul. El stă acolo, neclintit, tăcut, simplu, născând încontinuu viaţă; izvoare, iarbă, flori, pomi, gângănii, vieţuitoare. Tu ştii că acolo s-a născut şi cutare sau cutare a scris cutare poezie care ţi-a făcut odată pielea de găină sau a pus întrebarea potrivită; a scris nu ştiu ce romane ce ţi-au bucurat trecerea prin copilărie sau adolescenţă; cutare filosof, care ştia deja; cutare pictor... Zăreşti icoane şi mai auzi din biserici rugăciuni, pe care le spuneai şi tu când erai mai tânăr... Vezi iile şi iţarii, mai auzi o doină sau cine ştie ce cântec po­pular, fluierat poate dintr-o curte oarecare, şi tremuri (indiferent de cât jazz şi clasică ai în cap). Şi dacă ai noroc, întâlneşti un bătrân de la ţară şi înţelegi tot din privi­rile şi mâinile lui. Şi te linişteşti.

În acest moment, nu mai aluneci aleatoriu într-un plan orizontal, ci simţi că picioarele tale sunt adânc înfipte în pământ, conectate la seve, iar ochii tăi pot începe căutarea în sus.

În acest moment înţelegi ce îţi lipsea "dincolo". Când te trezeai dimineaţa şi vorbeai de una singură în limba ta. Când erai invitată la o întâlnire de un tânăr perfect, care venea cu flori şi nu plătea "nemţeşte", însă nu înţelegea nimic din cine eşti şi de ce mâncarea ta preferată este oul proaspăt ouat, prăjit în tigaie şi mâncat cu mămăligă şi cu mâna.
Acolo aveai totul, dar îţi lipsea totul...
Da, ştiu, e nasol cu ţara asta. Dar e o minunăţie ţara asta. Şi Oamenii pe care i-a născut. Din seve.
Aici avem rădăcini.
Ţară, ţară, vrem ostaşi. Pe cine?...