Ţăranii şi PIB-ul (6)

Suprapopulaţia sătească e în continuă criză de bani. Motivele fiind creditul... la care ţăranii ajung doar rareori, regimul preţurilor produselor agricole şi îngustimea sferei economice rurale. Şi cînd spun suprapopulaţie sătească nu contrazic afirmaţia făcută într-un alt episod. Pentru că avem de-a face cu un paradox: populaţia satelor se răreşte, dar rămîne supraponderală. România are încă o prea mare masă rurală.

Suprapopulaţia sătească e în continuă criză de bani. Motivele fiind creditul... la care ţăranii ajung doar rareori, regimul preţurilor produselor agricole şi îngustimea sferei economice rurale. Şi cînd spun suprapopulaţie sătească nu contrazic afirmaţia făcută într-un alt episod. Pentru că avem de-a face cu un paradox: populaţia satelor se răreşte, dar rămîne supraponderală. România are încă o prea mare masă rurală.

În ţările dezvoltate, unde fermele nu concentrează decît 2-3 la sută din populaţia ocupată, agricultura e împinsă înainte prin investiţii private şi prin liberă iniţiativă. Dinamizarea pieţei agricole este determinată prin investiţii în concerne sau în companii de servicii. Toate avînd ca scop făţiş obţinerea de profit. Toate, însă, avînd în centrul activităţii protejarea fermierului. O întreagă reţea de servicii îl susţine pe fermier, de la arat, semănat şi recoltat pînă la vînzarea produselor, îngrijindu-se să-i revină şi un profit îndestulător. Pentru că dacă fermierul dă faliment, întreaga reţea va da faliment.

Toate acestea se petrec însă pe pieţele organizate. La noi, în schimb, încă se bîjbîie. Încă se caută drumul. Fermierii sînt puţini. Economia rurală e dominată de ţăranul român, producător cu nenumărate trăsături învechite, fiind de fapt supravieţuitor al migraţiei în masă de la sat la oraş. Sau al exodului spre zări ceva mai calde.

Suprapopulaţia rurală este încă o realitate. O suprapopulaţie îmbătrînită. Tipul reprezentativ al acestei categorii sociale este stăpînul propriului ogor, pe care-l lucrează împreună cu familia sa. El a învăţat să facă agricultură intensivă pe micul lot personal, atribuit de CAP, din care de fapt a trăit. Şi iată că acum, cînd ar putea obţine într-adevăr suprarecolte, se vede constrîns de un climat ostil, în care nu se simte sprijinit nici cu reţele de drumuri locale, nici cu societăţi de servicii.

Dacă societatea românească ar fi fost capabilă să-i asigure ţăranului condiţii care să-l proiecteze, în calitatea lui de producător, în centrul unei reţele de servicii bine puse la punct, calitatea vieţii în toată ţara ar fi avut acum un nivel ridicat. La noi însă – în general, nu doar la sate – se înţelege greu că, în noua economie, una dintre fabricile de bani o constituie serviciile. Căci astăzi,  în toată lumea se produc... servicii. Tot mai multe servicii. Nu e ceva lipsit de sens. Sigur, noi ştiam că producţia e... producţie, cu cele două sectoare de bază: primar şi secundar. Cît priveşte serviciile, socialismul ne-a învăţat că ele sînt doar servicii. Sectorul terţiar al economiei. Cenuşăreasa, deci. Decenii la rînd am fost  învăţaţi să judecăm aşa. Vechile cărţi de economie, marxiste, ne asigurau că serviciile nu produc nimic, ele doar "vîntură" producţia făcută în alte sectoare. Ei bine, aşa se gîndea în "stil vechi", în Sistemul Producţiei Materiale.

Istoria a infirmat această prejudecată extrem de păgubitoare. Economia, în Uniunea Europeană, în alte zone dezvoltate, a început să fie judecată în "stil nou". Sistemul Producţiei Materiale, învechit, învăluit în mituri şi tot mai mult contrazis de mersul lumii, a fost abandonat. Potrivit noului model – Sistemul Conturilor Naţionale –, pe care oficial l-am adoptat şi noi, serviciile sînt producţie şi aduc venit naţional. Calculele arată că noi am putea să cîştigăm astăzi, numai din agricultură, mai multă valută decît încasăm acum din întregul export al României. Dacă agricultura ar fi organizată ca la carte.