Ţăranii şi PIB-ul (7)

Sprijinită astfel, munca ţăranului ar deveni competitivă. Deocamdată nu este. În agricultura noastră, care doar rareori e sprijinită de servicii bine organizate, productivitatea e de cîteva ori mai mică decît în ţările dezvoltate. Eficienţa – la fel. Iar calitatea multor produse e jalnică. Mîncăm din greu legume şi fructe umflate cu "chimicale"

Astăzi putem vorbi, fără să greşim, despre producţia de… servicii. Inclusiv în agricultură. Mergînd mai departe, putem spune că agentul veterinar face producţie. Cum producţie face şi şoferul camionetei unei campanii de servicii, care vine la poarta ţăranului, seară de seară, să adune laptele după ce au fost mulse vacile.

E normal să gîndim aşa? Bineînţeles. Pentru că şi serviciile produc valoare adăugată. Pînă şi manualul marxist de economie politică, pentru studenţii de la ASE, din anii ’80, recunoştea că "o ţară este cu atît mai bogată cu cît are posibilitatea de a ocupa în sfera productivă (în sensul vechi al conceptului, de fabricare a bunurilor materiale – n.a.) o populaţie mai puţin numeroasă, în raport cu cea din sfera neproductivă". Căci o ţară degeaba fabrică oţel dacă nu adaugă valoare; dar poate adăuga valoare dezvoltînd cercetări în agricultură.

Atunci însă deciziile politice erau subordonate unei alte dogme: aceea că munca prestatoare de servicii n-ar produce venit naţional. Rînd pe rînd, nu doar comerţul, turismul, unităţile de reparaţii, ci şi cercetarea agricolă au fost decimate sub impulsul acestei ideologii. România, în ceea ce priveşte ponderea populaţiei active în servicii şi ponderea serviciilor în PIB, s-a situat în coada Europei.

Acum, lucrurile s-au schimbat. Dar nu într-atît cît ar fi fost posibil. Şi, mai ales, nu într-atît cît ar fi nevoie. Pentru că investiţiile în servicii sînt încă puţine. Mult prea puţine. Cu deosebire, investiţiile în serviciile pentru agricultură.

Cine să investească în aceste servicii? Statului nu-i mai ajung banii. Soluţia nu poate fi decît amplificarea investiţiilor private. Societatea românească n-a învăţat, deocamdată, că explozia afacerilor legate de agricultură ne-ar aduce bani mulţi.

Fără îndoială că economia de piaţă a cîştigat bătălia în societatea românească. Un lucru se înţelege însă ceva mai greu: că trebuie să acceptăm şi legile pieţei. Putem noi să preamărim mult şi bine ţăranul, în sensul vechi al cuvîntului, acela de truditor al pămîntului. El va sucomba  dacă lucrarea lui nu va fi pusă în valoare de servicii performante.

Sprijinită astfel, munca ţăranului ar deveni competitivă. Deocamdată nu este. În agricultura noastră, care doar rareori e sprijinită de servicii bine organizate, productivitatea e de cîteva ori mai mică decît în ţările dezvoltate. Eficienţa – la fel. Iar calitatea multor produse e jalnică. Mîncăm din greu legume şi fructe umflate cu "chimicale".

Cum putem ieşi din acest cerc vicios? Fără să fie atrase noi resurse, inclusiv financiare, fără programe de cercetare, nu vor putea fi folosite mai bine resursele existente. Căci e nevoie de mai mulţi bani pentru investiţii, de doxă şi de o bună organizare. Dacă nu se va investi mai mult,  dacă nu vor fi create  noi locuri de muncă – prin atragerea în producţia de servicii a lucrătorilor disponibilizaţi din producţia de fabricate – şi dacă nu vor fi iniţiate cercetări care să sporească productivitatea şi calitatea muncii, agricultura nu va ieşi
din actualul impas.

Dacă ar exista preocupare, ţăranii cu spirit gospodăresc s-ar putea îmbogăţi practicînd o agricultură  în stil tradiţional, cu îngrăşăminte naturale. Produsele lor ar putea astfel să fie vîndute în toată lumea, din America pînă în Japonia. Dar în primul rînd,
în România. S-ar îmbogăţi ţăranii şi s-ar îmbogăţi ţara.