Tatăl nostru

Dragă Tată, simt că e momentul să spun tot adevărul. De zece ani, viaţa ta pe pământ s-a stins. Nu ştiu dacă noi doi am vorbit vreodată aşa cum ar fi trebuit. Poate nici nu a fost timp. Şi nici nu trăisem toate astea pe vremea când eram copil. Apoi, ai murit. Prea devreme. Acum sunt mare, mi se întâmplă de ani buni o mie de chestii. Îţi scriu scrisorile astea pentru că vreau să vorbim.

Mai întâi, vreau să îţi spun că îmi plăcea mult cum mă alintai: "moacă", "ţuşcă", "moaţă", "mocârcă" şi câteva alte derivate. Mama ura cuvintele alea. Se ofusca de fiecare dată când mi le spuneai. Eu, oricât de supărată aş fi fost, pe voi, pe alţi copii, pe cine ştie ce prostii, când le auzeam, mă vindecam de orice. Le spuneai cu vocea blândă şi ochii calzi. Ochii ăia albaştri care râdeau mereu.

Iubeai copiii. Mereu am fost geloasă pe alţi copii (pe alte fetiţe, în special) când te jucai cu ei. Aveam impresia că îi iubeşti mai mult decât pe mine. Aş fi vrut să mă iubeşti pe mine cel mai mult. Îmi aduc aminte o iarnă, aveam trei sau patru ani, nu ştiu exact, atât eram de mică. Ne aflam în sătucul în care te-ai născut. Peste drum de casa Tincăi era un deal înalt (de fapt, satul întreg era împărţit în două: jumătate era pe deal, jumătate pe câmp aproape drept, coborând într-o pantă lină până la râu). Pe acest deal, copiii îşi făcuseră pârtie. Nu ştiu cum s-a întâmplat de ai ajutat o fetiţă să se dea cu sania. Când a venit rândul meu, n-ai mai vrut. Erai obosit. Cât am plâns atunci! Şi toate rudele adunate acolo se ofereau să mă dea ele cu sania. Pe mine însă mă durea că nu mă dai tu.

Mai târziu am înţeles că mă iubeai mai mult decât orice. Atât de mult că ţi se făcea teamă. Nu ştiai ce să spui sau cum să te joci cu mine. Îţi era frică şi să mă priveşti prea mult. Şi atunci, într-o mângâiere pe creştet şi în cuvintele alea de alint, se aduna toată iubirea ta. Într-o zi, după mulţi ani de la întâmplarea cu sania, am venit pălmuită de la şcoală. Patru ţigănci, repetând de ceva ani clasa a opta, obişnuiau să "ceară" pacheţelul copiilor mai mici. Eu am refuzat să îl dau. Am primit câteva palme cumplite, plus un scuipat. Pe atunci eram încă extrem de blândă şi de fricoasă. N-am ripostat. Am ajuns acasă plângând. Tu şi mama m-aţi primit în braţele voastre şi m-aţi ascultat. Când am terminat de povestit, chipul tău a căpătat o altă expresie. Una cumplită, pe care aveam să o văd foarte rar. Nimeni nu mă lovise niciodată. Mi-ai cerut calm să le descriu pe aceste fete. Însă ochii îţi fierbeau de furie.

Zile întregi ai venit în curtea şcolii, căutându-le. Toată lumea ştia cine eşti şi ce cauţi. Eram sigură că, dacă le găseşti, le calci în picioare. Nu au apărut. Probabil n-ai fi făcut-o - le-ai fi speriat doar... Însă în acel moment mi-a fost clar: dacă cineva vreodată îmi face rău, mori cu el de gât. Nu pot să explic câtă siguranţă, câtă forţă mi-a dat asta. Până atunci crezusem că cel care mă protejează oriunde şi oricând este Dumnezeu. Din acea zi am ştiut că pe pământ cel care mă apără de orice eşti tu.
Apoi ai plecat... Iar siguranţa asta este una dintre multele pe care le-ai luat cu tine în mormânt.