Tatiana, ultima tăcere

Nu cred că bărbaţii nu au dreptul să plângă. Pe mine plânsul mă linişteşte şi mă purifică. Sâmbătă, când am aflat că Tatiana Stepa a murit, m-am simţit ca o fântână secată, căreia deodată îi nălucesc izvoarele în ochi. Am plâns cu capul în pumni şi am constatat că niciodată lacrimile mele nu au fost atât de sărate. Plângeam ocnă. Plângeam vieţaş. Simţeam că mi-a murit un copil, unul dintre cei mai dragi. Mi-ar fi cu neputinţă, în aceste zile de doliu, să scriu pamflete sau fabule. Transcriu bocete. Sistematizez deznădejdi. Refac imposibilul. Fac socoteala morţilor şi mă cutremur. Ei, mai tineri decât mine, au plecat dincolo, mai repede decât mine. Scriu acatiste pentru cei care nu mai sunt. Mă simt vinovat şi încredinţez lui Dumnezeu acest acatist pentru Cenaclul Flacăra, pentru ceea ce aş numi astăzi Cimitirul Flacăra. Ţine-i, Doamne, în mare mila ta pe Florian Pittiş, pe Anda Călugăreanu, pe Gil Ioniţă, pe Vali Sterian, pe Andrei Almaşi, pe Nicu Vladimir, pe Costas Caracostas, pe Constantin Gherghina, pe Niki Dinescu, pe Lorin Stănescu, pe Emilian Onciu, pe Gil Dobrică, pe Valeriu Penişoară, pe Nicu Enache, pe Constantin Dragomir, pe Vasile Mârcă-Bucovină, pe Marti Popescu şi pe atâţia încă, stinşi chiar şi în creierul meu. Şi, acum, Tatiana!

Printr-un efort conjugat, Tucă, Mandeal, Boc, i s-a dat marii cântăreţe dreptul de a-şi petrece ultimele licăriri ale vieţii şi primele ore ale morţii, înaintea plecării definitive în pământ, în holul Ateneului Român. Emoţionantă confirmare în moarte a vieţii de excepţie pe care a trăit-o Tatiana. A vieţii de excepţie prin suferinţa ei şi prin arta ei.

Un copil din popor. O fată de mineri din Valea sJiului. O fiinţă modestă în comportament şi supradotată în har, debutează la vârsta de 19 ani în Cenaclul Flacăra şi, după 27 de ani de slujire jertfelnică a muzicii şi poeziei, moare absurd, la o vârstă când maturitatea abia începe şi Dumnezeu îi dă compensaţia - insuportabilă, dar nobilă! - de a-şi lua rămas bun de la toţi cei care au iubit-o, din locul de cea mai înaltă onoare al culturii naţionale, Ateneul Român.

Tatiana Stepa a fost nu numai o mare cântăreaţă, ci şi o mare nedreptăţită. Tandreţea şi dârzenia, mila şi forţa au fost mereu trăsăturile contrarii, complementare ale caracterului ei. A gustat umilinţa creştină, nu a suportat umilinţa socială. Simţea că e purtătoarea unui înalt rang de nobleţe: ascendenţa minerească şi ţărănească. N-a cântat niciodată la Ateneul Român, dar - ce miracol! - ea îşi petrece ultima tăcere, preţ de două zile, la Ateneul Român. Şi tăcerea ei se aude. Este reducerea la şoaptă a permanentului strigăt de durere cu care a încercat să ne sensibilizeze şi, vai, atât de rar, a reuşit, într-o lume abrutizată.

Până şi în chestiunile simple de viaţă, Tatiana, deşi nebăgată în seamă de autorităţi, care au lăsat-o ani de zile în situaţia de evacuată (căreia nici primarii succesivi ai Capitalei, nici primarul Sectorului 3 nu i-au dat în ciuda insistenţelor mele o minimă soluţie locativă), le-a rânduit pe toate cu abnegaţie, eroism şi seriozitate. Şi-a crescut exemplar copilul care i-a rămas după divorţ în grijă. Şi-a îngrijit părinţii, grav bolnavi, din puţinul ei, cu o dăruire de sfântă. Traiul greu, al tuturor minerilor, a fost la fel de greu şi pentru părinţii Tatianei. Ei au murit anii trecuţi şi Tatiana a mai avut de împlinit, în acest fel, alte două mari datorii creştineşti şi omeneşti. A murit şi fratele ei, care lucra undeva, în Ungaria. Cu un fel de umor negru, Tatiana îmi spunea că, în ciuda faptului că e foarte bolnavă, a trebuit să supravieţuiască, pentru a putea să-i înmormânteze omeneşte pe toţi.

Într-o zi de octombrie 2008, ne-a invitat la Mizil admirabilul primar Emil Proşcan. Pe drum i-am dictat Tatianei două poezii pentru a le face cântece. De fapt, ea avea melodiile. Pe scena din Mizil, în prezenţa unui public select, format din profesori, elevi şi prieteni ai lui Adrian Năstase, Tatiana a cântat pentru prima şi, vai, ultima oară în public cântecul "Mor actorii". Acum două luni, l-am rugat pe fiul meu, Andrei, să nu cumva să nu-l imprime. Cântecul există. El devine acum şi un cântec dedicat Tatianei Stepa. De curând, m-a rugat să-i scriu pe "Cartea cărţilor de poezie" o dedicaţie pentru medicul care a îngrijit-o. Graba şi stăruinţa ei, şi în această direcţie, ar fi trebuit să ne spună că ea nu vrea să plece dincolo fără să fi plătit toate datoriile aici.
S-a stins o mare cântăreaţă. Una dintre cele mai mari. La ora când scriu aceste rânduri, ea îşi trăieşte ultima tăcere sub cupola Ateneului Român. Când vremurile se vor mai linişti şi ceaţa se va mai risipi, când oameni care am fost se vor întoarce în oamenii care suntem şi această nefericită ţară îşi va regăsi nu numai valorile, ci şi încrederea în stabilitatea valorilor, vom recurge la cântecele Tatianei Stepa ca la nişte medicamente miraculoase. Şi o vom ierta pentru paradoxul cu care ne-a sfidat, trăind în suferinţă şi producând bucurie.



Mor actorii
Ce se-ntâmplă seamănă teribil
Unui zbor cu foarte multe goluri:
În această ţară mor actorii
Regretaţi de propriile roluri.

Tineri şi bătrâni, la garderobă
Vin să-şi lase cea din urmă haină,
Programaţi să intre în spitale
Ca să poată să se stingă-n taină.

Nu mai vor aplauze şi bisuri,
Nu mai vor sufleori, lumini şi farduri,
Ar mai zăbovi doar ca să-şi rupă
Propriile afişe de pe garduri.

Mor actorii părăsiţi de public,
Teatrul însuşi este o fantomă
Şi la catafalc le stau de gardă
Rolurile care intră-n comă.

Ne-au făcut să plângem şi să râdem,
În momente bune sau mizere,
Astăzi, cu privirea zăvorâtă,
Ei îşi joacă ultima tăcere.

Ce ciudat, acum, când mor actorii,
Tragedia ce-au jucat-o moare,
Pentru a afla că fără dânşii
Tragedia noastră e mai mare.

Câinii morţii reîncep să latre,
Cinici, pofticioşi, nerăbdători,
Se tot sting luminile în teatre,
Noapte bună, domnilor actori!
10 octombrie 2008, pe drumul Bucureşti - Ploieşti ­ Mizil