Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am asistat cu totii, fara sa vrem, saptamana trecuta, la unul din momentele cele mai ciudate ale politicii externe facute dupa ureche. Prezent in Libia, presedintele Basescu a condamnat in termeni duri, strategiile romanesti de dupa 1990, care s-au orientat cu precadere - in opinia sa - catre parteneri occidentali, lasand in umbra o serie de relatii traditionale, cum ar fi cele cu statul condus de colonelul Gaddafi.
Imediat dupa 1990 am fost implicat substantial in derularea strategiilor externe romanesti, asa ca multi vor spune ca reactia mea are un puternic caracter personal. Intr-un fel, asa si este. Nici unui om nu-i place sa vada cum se vorbeste aiurea despre ceva la care a trudit si a gandit cu responsabilitate un numar de ani. Dar aici mai e vorba de ceva. Orientarile strategice ale Romaniei, de dupa 1990, nu au fost rezultatul vreunei exotice "doctrine Nastase" sau al ministrilor de Externe, premierilor sau presedintilor de pana acum, ci rodul unei atente analize a unor realitati noi, care impuneau o serie de optiuni transante si responsabile - chiar daca cu unele greseli de parcurs. Romania lui Ceausescu a adunat, de-a lungul vremii, o serie de parteneri externi traditionali, care au ajuns sa faca parte, cu timpul, din tabloul general al dictaturii comuniste romanesti. Erau, in general, personaje si regimuri aflate in vesnic conflict cu lumea libera si cu principiile ei. Nu e aici locul pentru o analiza a "profiturilor" obtinute de noi in urma acestor relatii. Dar o intrebare vine de la sine: dupa 1989, delimitandu-ne noi clar de comunism si de Ceausescu, ce ar fi trebuit sa facem? Sa incercam sa redobandim Clauza natiunii celei mai favorizate, sa intram in Parteneriatul pentru Pace, sa dezvoltam relatii cu organismele europene sau sa continuam sa facem vizite folclorice pe cararile batatorite de fostul cuplu prezidential? Cine ne-ar mai fi crezut ca dorim o schimbare daca dezvoltam relatii cu dictatorii lumii a treia? Cum am mai fi putut participa la un efort global de reconfigurare a relatiilor internationale de dupa "razboiul rece" daca am fi continuat sa frecventam fosilele acelui razboi? In speta, cazul libian e inca mai complicat. In anii â90, Libia s-a aflat intr-o carantina internationala foarte severa din cauza doveditului si recunoscutului sprijin pe care l-a acordat terorismului. In 1986, aviatia americana bombarda obiective libiene ca raspuns la acest tip de politica. In 1993, Consiliul de Securitate adopta Rezolutia 883 prin care cerea tuturor statelor sa inghete fondurile libiene si relatiile economice cu aceasta tara. Noi ce trebuia sa facem, in opinia domnului Basescu? Sa parasim ONU, sa sfidam comunitatea internationala si sa trecem la doborat avioane civile impreuna cu Gaddafi? Presedintele Romaniei e astazi viteaz si critic pentru ca "Marele Licurici" i-a dat voie sa mearga in Libia. De fapt, acum toata lumea are voie. Incepand din 2003, acest stat a inceput sa faca schimbari sensibile in politica sa internationala. A platit despagubiri de aproape trei miliarde de dolari pentru familiile celor doborati in zborurile Pan Am si UTA (mai este pe rol o cerere de compensare de 4,5 miliarde de dolari din partea Pan Am) si a renuntat la armele de distrugere in masa. Ca rezultat, din octombrie 2004, Comisia Europeana a inceput sa (re)dezvolte relatii cu aceasta tara iar procesul a fost asezat pe baze juridice si diplomatice din mai 2005, dupa vizita comisarului European Ferrero - Waldner in Libia. Dar numai din 15 mai 2006, Statele Unite au anuntat restabilirea relatiilor diplomatice cu Libia, dupa ce au eliminat-o de pe lista tarilor care sprijina terorismul.Citește pe Antena3.ro
