Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1951, regizorul Billy Wilder a realizat un admirabil film intitulat „The big carnaval". În România, filmul a fost difuzat cu titlul şi mai inspirat de „Marea mascaradă". Filmul este povestea unui căutător de aur blocat într-o galerie. Un jurnalist (interpretat de Kirk Douglas) manevrează în aşa fel încât operaţiunile de salvare să dureze cât mai mult, pentru ca mediatizarea evenimentului să-i aducă bani şi afirmare.
Nu ştiu de ce, dar cred că ambele titluri, „The big carnaval" precum şi „Marea mascaradă" se potrivesc foarte bine cu ceea ce s-a întâmplat, mediatic vorbind, în jurul operaţiunilor de salvare a celor 33 de mineri chilieni care au fost blocaţi timp de 69 de zile sub pământ. Că acest eveniment a emoţionat întreaga lume, e normal. Trebuie să observăm însă că în jurul lui s-a creat o ambianţă mediatică exagerată, aş îndrăzni chiar să folosesc expresia „mascaradă mediatică", pentru că este o boală a epocii noastre. Excesul, delirul, exagerarea, gustul pentru spectacol, utilizarea cinică a informaţiei pentru alte scopuri (de exemplu publicitare), manipularea informaţiei - sunt boli ale maşinii mediatice.
Nimeni, absolut nimeni nu s-a interesat de aceşti mineri şi de condiţiile lor de viaţă înainte de accident. Şi iată-i acum deveniţi eroi planetari. Nimeni nu se interesează de minerii care mor anual în diferite accidente în diferite ţări în curs de dezvoltare (numai în China s-ar părea că mor cam 2.000 de mineri pe an; cifrele oficiale pe anul trecut sunt de 2.700, dar cei care cunosc realitatea minelor chineze spun că victimele au fost de două ori mai numeroase). Cei 33 de mineri mai norocoşi din Chile sunt însă acum asediaţi până la obscenitate de mediile de informate, ei dar şi familiile lor.
Când 20, 30 sau 40 de ziarişti îşi fixează aparatele de filmat şi de fotografiat pe faţa unui nefericit de chilian pentru a-i capta prima lacrimă de bucurie în momentul în care fiul său e scos de sub pământ, ei bine, personal eu nu cred că acest lucru poate fi numit „informaţie". Când ziariştii se împing, se bat aproape între ei ca să poată capta primele reacţii ale unei familii sau ale unui copil, nu mai putem vorbi nici de decenţă şi nici de informare, ci de spectacol mediatic şi de manipulare mediatică a emoţiei. Chiar şi unii mineri s-au indignat imediat după ce au fost aduşi la suprafaţă şi au spus: nu ne trataţi ca nişte vedete, că nu suntem... Ar trebui poate mediatizat ceva mai mult gestul unei mame de miner care la un moment dat a pus mâna pe un steag şi a început să dea cu el într-un jurnalist ca să-l gonească din baraca ei improvizată în jurul minei... Faptul că 2.000 de ziarişti s-au deplasat la faţa locului, faptul că toate marile canale de televiziune, faptul că toate marile publicaţii au ţinut morţiş să fie prezente acolo, în jurul minei San José, ţine de mimetismul şi de dictatura mediatică. Nimeni n-a vrut să piardă acest subiect de aur, susceptibil să creeze audienţă, să devină apoi serial sau foileton mediatic.
Nu cred că preşedintele american Barack Obama sau Papa Benedict al XVI-lea trimit sistematic condoleanţe ori de câte ori moare un miner în China, în Rusia, în Ucraina sau în Polonia. Acum însă au vrut să facă parte din spectacol, au trimis mesaje de sprijin, au ţinut să li se audă şi lor vocea. Tot felul de alte vedete din sport şi din show-bizz, de oameni de afaceri şi de politicieni s-au repezit şi ei ca să profite de acest imens spectacol mediatic, să-şi facă lor înşişi publicitate cu această ocazie. Oare se poate vorbi de „decenţă" mediatică în acest caz, de bun simţ şi de măsură, sau de respect faţă de fiinţa umană şi faţă de durere?
În ziua în care 2.000 de ziarişti se aflau în jurul celor 33 de mineri în Chile, la Roma avea loc o reuniune a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie. Experţii spun că zilnic mor pe glob din cauza malnutriţiei în jur de 24.000 de persoane. Inutil de spus că mediile de informare planetare nu consideră acest subiect ca fiind unul demn de atenţie, nici măcar de Ziua Internaţională de luptă împotriva foametei, care este la 14 octombrie. Oamenii care mor de foame nu sunt însă eroi planetari pentru că în jurul lor nu se creează nici un spectacol.
