Ticăloşii inglorioşi

Da, e vorba despre adaptarea în română a titlului "Inglorious Basterds”, filmul lui Quentin Tarantino.

De la bun început te fascinează invenţia asta lingvistică, "inglorious", nu "unglorious" cum ar fi corect, adică nu "fără glorie" ci "inglorios" sau şi mai bine, "neglorios". E mişto. Am revăzut filmul zilele trecute. Ocazie cu care am mai spus o dată că Tarantino a avut mult curaj când a făcut filmul ăsta în care a inversat cumva rolurile cu care ne obişnuiserăm când e vorba să se ecranizeze episoade din cel de-al Doilea Război Mondial. Naziştii nu mai sunt neapărat singurii criminali şi nicidecum americanii nişte îngeraşi veniţi să-i lovească pe duşmani cu baghetuţa în cap şi să le schimbe viaţa în bine. Poţi uşor să ajungi la concluzia că ticăloşia este omniprezentă sub forma ei lamentabilă.

zilele de acum. La felul în care ne molfăie destinele şi după aia scuipă printre dinţi ceea ce nu au putut înghiţi. Adică pe noi, pe ăştia de pe stradă, asta suntem noi, pietonii României de azi, cojile rămase din sămânţa idealurilor, speranţelor, pe care ni le-au halit nişte ticăloşi. Sună aiurea?

Adevăru' e că n-am chef să scriu. Am chef să mă simt bine. Să mă distrez. Am chef de caterincă. Greaţa asta metafizică pe care am resimţit-o timp de câteva minute este total nepotrivită contextului în care mă scald, ba nu!, în care mă bălăcesc. Acum e momentul potrivit să stropesc în jurul meu veselie, ironie, miştocăreală. Ia, uite, ăştia plini de bani de exemplu, care ne încolonează pe noi în diverse categorii şi după aia ne dau comenzi de genul "înainte , marş!", "la stânga-mprejur", "culcat!", "salt înainte!". Băăăă, v-au crescut pene pe spate. Voi ştiţi, bă, ce ţi se poate întâmpla în armată? (Învăţătură grea, de pe vremea trupelor lui Nicolae Ceauşescu) Să-ţi taie capu' sau să te pupe-n cur. Capu' nu ni-l puteţi tăia. Frumoşii lu' tata, mânca-v-aş cioculeţu' vostru colorat! Cum ciuguliţi voi bănişorii, aşa, bob cu bob, din orice palmă care vi se întinde în faţă, pentru ca după aia să intraţi, cuminţei, ţopăind, înapoi în cuştile de aur pe care le aveţi la dispoziţie. De unde ne ciripiţi  din creieraşul vostru zglobiu, nouă, celor adunaţi să vă privim şi să vă admirăm penajul multicolor. Ptiu, ptiu, ptiu, că tare ne mai e drag de voi! Să ne trăiti şi să ne vorbiţi îndelung, piţigăind cuvintele alea pe care le-aţi învăţat, să fie cât mai multe!, că nouă ne place, şi v-ascultăm. Tăia-ne-aţi capu' odată, să ni-l tăiaţi!

Iote'l şi pe Boc. Uite-l, bre, acolo, uită-te atent! L-ai văzut?! Ia fii atent cum ţopăie! Uau, cum se dă peste cap pe lângă chestia aia şaşie în poziţie verticalo-bipedă, cu comportament umanoid care emite nişte semnale înfricoşătoare. Hai zi tu că nu-i marfă, super distracţie să-i priveşti aşa, de la distanţă. Hopaaa, a căzut Boc! Băăă, să nu fi păţit ceva, nu-nu-nu, iote că s-a ridicat. Norocu' lui că n-a căzut de sus.

Din altă perspectivă,  adevăru' e că e trist. Şi miştocăreala sună strident, sună ca o impietate. Aşa că mai bine rămâi pe un teritoriu neutru, pe un teritoriu al nimănui, unde incertitudinea are gust amar. Trăim vremuri în care reperele  s-au pustiit. În care toti am devenit nişte ticăloşi. Gloria este extirpată din rândurile noastre. Ticăloşii neglorioşi obţin cununa.