Ţigani drăguţi

A fost destul ca un canal tv să dea lovitura cu o telenovelă despre cît de drăguţi sînt ţiganii noştri, că mai multe televiziuni au fabricat la repezeală nişte filme şi emisiuni cu ţigani drăguţi.

A fost destul ca un canal tv să dea lovitura cu o telenovelă despre cît de drăguţi sînt ţiganii noştri, că mai multe televiziuni au fabricat la repezeală nişte filme şi emisiuni cu ţigani drăguţi. Cu ţigani simpatici foc, ca Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, care nu violează, nu tîlhăresc, nu fac trafic cu stupefiante, nu cerşesc pe toate drumurile şi nu invadează periferiile capitalelor europene cu cocioabele, dar şi cu deprinderile lor dintotdeauna.

Nu contează că, în Europa, nouă, românilor, ni se spune ţigani şi sîntem priviţi ca nişte răufăcători potenţiali, indiferent că sîntem zi­dari cu frica lui Dumnezeu sau universitari. Ce contează e că în Ro­mânia toate vedetele de televi­ziune, cu foarte puţine excepţii, se simt onorate să îmbrace straie ţigăneşti, cu mirosuri fine de studio, şi să o facă pe ţiganii drăguţi. Apoi, mai e şi publicul de fiecare seară al emisiunilor de divertisment, care se dă în vînt după telenovelele şi show-urile cu ţigani drăguţi. Ca să nu mai vorbesc despre drăguţii de la Divertis, care sînt şi mai drăguţi cînd vorbesc drăguţ, ţigăneşte, şi ne conving, duminică de duminică, de jumătatea plină a paharului, adică de farmecul primordial al ţiganului care povesteşte vesel, în dialectul de Ferentari, cum fură şi cum se descurcă el pe sub lege.

Ce-i remarcabil în dragostea asta a televiziunilor pentu ţiganii drăguţi şi deosebit de drăguţi – numiţi manelişti – e contractul între părţi. Greu de găsit nişte persoane mai de cuvînt ca maneliştii. Dacă românii ar fi la fel de corecţi în relaţiile de afaceri cum sînt cei mai drăguţi dintre ţigani, cu realizatorii tv, nici n-ar mai fi nevoie de contracte. Nu numai părţile s-ar simţi mai bine, ci şi banii, că n-ar mai fi stînjeniţi de Fisc. E atît de neplăcut să fii o sută de euroi şi să tot îţi taie calea modesta sută de lei! Omul are obligaţia să se europe­nizeze, iar omul de televiziune chiar mai repede ca românul de rînd. Dar uite că vin maramureşeanul şi moldoveanul cu suta lui de lei să-i strice academia de muzică a ţiganului drăguţ. Dacă nici asta nu e discriminare etnică, atunci folclorul din Ardeal ce-i? Eu, unul, aştept cu emo­ţie ziua în care voi vedea un serial drăguţ despre bandele din Craiova. Ca să ştiu sigur că săbiile sînt de carton şi gloanţele de bomboane şi să nu mai tremur pentru viaţa primarului. Aş vrea să văd cum poliţiştii drăguţi din Craiova se înfrăţesc la vedere cu gangurile ţigăneşti drăguţe şi cum funcţionarii cei mari ai oraşului încing la vedere nişte hore multietnice foc de drăguţe, nu discret şi cu grija c-ar putea fi deranjaţi din cînd în cînd de la Bucureşti. Nu-i de ajuns că atît de drăguţii ţigani din România sînt hăituiţi de italieni, că sînt împiedicaţi să se integreze pe obiceiul ţigănesc, mai trebuie să-i discriminăm şi la televiziune, să avem seri întregi fără o manea şi uneori săptămîni fără nici o ţigăneală drăguţă în direct.