Tigrii Franţei şi tigresele lor

MINUNAT  ●  O oglindă oarecum pasională
Cînd i-am povestit unei amice glossy despre cartea "Tigres et tigresses. Histoire intime des couples presidentiels sous la V-e Republique. Document." (Plon. 2008) scrisă de reputata jurnalistă Christine Clerc, prima ei vorbă a fost, fireşte: "Super!"

MINUNAT  ●  O oglindă oarecum pasională
Cînd i-am povestit unei amice glossy despre cartea "Tigres et tigresses. Histoire intime des couples presidentiels sous la V-e Republique. Document." (Plon. 2008) scrisă de reputata jurnalistă Christine Clerc, prima ei vorbă a fost, fireşte: "Super!"

După care a venit şi întrebarea: "Da’ poze, chestii, aşa, mai chinchi, are?" Cum răspunsul meu a fost unul negativ, amica glossy s-a dezumflat. Asta-i lumea ei, senzaţii tari să fie! Cum eu nu mă dau bătut, am recurs la cea mai la îndemînă soluţie: i-am dat cartea să o citească. Şi ne-a venit o idee constructivă: în loc de pamflete despre "glossy" şi lumea lor, mai bine observăm acele lucruri şi (de ce nu?) valori pe care ei le resping sau le ignoră. Fiindcă numai aşa vom putea să cunoaştem care este "călcîiul lui Ahile" al lumii celor care pretind că dau liniile directoare ale timpului nostru. Drept pentru care am început tocmai cu această carte despre cum sînt văzute şi cum sînt în realitate fabuloasele (alt termen glossy) cupluri prezidenţiale ale Franţei.

Titlul cărţii. I-a fost, probabil, inspirat autoarei de o mărturisire a lui Francois-Xavier Ortolli, important om politic al epocii. Se spune că doamna Claude Pompidou, la acea vreme doar soţia Primului Ministru, nu a suportat să i se mai pomenescă despre o prezentare de film de la Matignon. Motivul? Soţul ei nu a avut ochi decît pentru vecina de masă. Care era... Gina Lollobrigida. "El era ca un tigru cu ea – îşi aminteste Xavier Ortolli despre soţii Pompidou –, iar ea ca o tigresă cu el". În acest sens, cartea de faţă este o enciclopedie vie... Cu excepţia lui Sarkozy, nici un alt preşedinte al celei de-a V-a Republici, nu a demisonat. Să fi funcţionat, poate, avertismentul istoriei, care ne spune că în ziua în care Napoleon a pierdut-o pe Josephine a pierdut totul?!? Observaţiile Christinei Clerc sînt tăioase: "Ceea ce ei aşteaptă de la Prima doamnă este să le redea o imagine flatantă pentru ele însele şi pentru Franţa: frumoase, tinere, dar nu prea mult. Elegante, dar fără ostentaţie. Excelente administratoare ale treburilor casei, pe cît de econoame, pe atît de rafinate. Inteligente, avînd «noţiuni despre tot şi despre toate», dar fără a le etala prea mult. Şi, mai presus de toate, «cîtuşi de putin arogante», simple, pline de compasiune faţă de persoanele în vîrstă, de bolnavi şi, bineînteles, faţă de handicapaţi".

IPOSTAZE. Domnul Sarkozy a dovedit că e un tigrişor în devenire, iar ambiţioasa doamnă Mitterand a dovedit că are nervi tari

Ambiţii. Numai că această calitate, aceea de "Madame president", deşi pretinde să raspundă atîtor virtuţi, nu există în organigrama Palatului. Cu trist umor a rezumat situaţia Bernadette Chirac, soţia fostulul preşedinte Jacques Chirac: "Eu sînt nimeni." Şi atunci? Atunci Doamna preşedinte va trebui să aleagă între a fi retrasă, precum "Tante Yvonne", soţia generalului de Gaulle, sau a fi mereu pe prima pagină, aşa cum au făcut-o alte Prime doamne. Atunci, opina publică ridică preţul! "Inaugurează ea un aşezămînt cultural sau deschide un colocviu? Lumea se miră de ce este plasată înaintea aleşilor şi a înalţilor funcţionari. Va lua cuvîntul? Va emite, ca simplu cetăţean, o părere asupra unei legi sau a unui fapt de actualitate? Şi-a depăşit rolul! (...) Este o arogantă! Poartă o rochie creată de către o mare croitoreasă, o rochie care o va face să strălucească, precum Anne-Aymonne Giscard d Estaing şi, mai tîrziu, de Cecilia Sarkozy? Cine a plătit-o? Cu cît?".

Cea mai ambiţioasă declaraţie apartine Daniellei Mitterand: "Iubesc această viaţă!". Hm, nu a uitat de episodul legat de Mazarine, fiica lui Fancois Mitterand din legătura extraconjugală cu Anne Pingeot. Mazarine şi Danielle se vor întîlni la funeraliile fostului Preşedinte al Franţei. Bernadette Chirac visa să fie o alt fel de Hillary Clinton. "A venit prea tîrziu", comentează cu umor sec Christine Clerc. "Soţul ei nu ar fi acceptat niciodată ideea unei asemenea alternanţe. Ea l-ar fi pierdut definitiv pe Chirac al său. Pierdut oricum după jurnaliste şi după (spun gurile rele) Mireille Mathieu. "Totuşi, ea a deschis o cale". Iată "drumeţul": actuala Primă doamnă, Carla Bruni-Sarkozy se dovedeşte tot mai decisă sa dea o replică tranşantă în disputa tot mai animată, dispută pe care autoarea cărţii o rezuma în formula sugestivă: "revanşa primelor doamne"!

În loc de epilog

Am căutat ceva care să încununeze demonstraţia inclusă în faptele pe care această carte, literalmente captivantă, le conţine. Şi am găsit în rîndurile consacrate ultimelor zile ale doamnei Yvonne de Gaulle. Iată: "La 7 noiembrie 1979 simte că puterile o părăsesc. «– În ce zi sîntem?, o întreabă pe infirmieră. – Sîntem în 7 noiembrie, doamnă. – Oh, nu aţi putea să îmi prelungiţi viaţa pînă în 9 noiembrie? (n.r. – data aniversării morţii Generalului)Şi, într-un ultim efort pentru a se reîntîlni cu omul care a dat sens vieţii sale, Yvonne de Gaulle moare la 8 noiembrie". Ce aş putea adăuga decît teribila reflecţie datorată lui Andre Malraux, acel nemaipomenit admirator şi colaborator al Ge-neralului: "Moartea este singura împrejurare care ne transformă biografia în destin."