Toamna din terminal

Cer innorat partial, ora 11:00 dimi-neata, nu foarte cald. La etajul 1 al terminalului, mese albe, scaune cu huse cu dungi vernil si galbene, pe mese pahare cu bauturi de toate culorile - Campari intre rosu si violet, vermuturi palide, sucuri de citrice "innobilate".

Cer innorat partial, ora 11:00 dimineata, nu foarte cald. La etajul 1 al terminalului, mese albe, scaune cu huse cu dungi vernil si galbene, pe mese pahare cu bauturi de toate culorile - Campari intre rosu si violet, vermuturi palide, sucuri de citrice "innobilate". Chelneri varstnici si foarte politicosi, cateva cucoane spilcuite foc, nici un telefon celular, relativ departe de pistele in serviciu, zgomot acceptabil, anunturi oarecum inteligibile din difuzoare, miros vag de parfum, alcool si combustibil, platouri cu fructe, cosulete cu migdale, alune, fistic, zambete, voci discrete, amazing baby, amazing! Cursa nu stiu care, la terminalul nu stiu care. Un anumit zbor? Spre unde? Cum ar fi sa nu zbori spre absolut nicaieri? Sa stai trei zile - vineri, sambata si duminica, pe terasa aeroportului doar ca sa auzi cum iti bate inima in glezna. Sa stai pe acea terasa doar ca sa casti gura la toamna in plina desfasurare. Sa strigi de acolo cerului scandalos de ruginiu: "Sunt supus, flexibil, bland, dar cine ma crede?". Ideal ar fi sa ne facem bagajele de joi dimineata si sa plecam spre toamna din terminal. In valize, doar culoarea rosu-cardinal. De fapt, vorba cuiva, in final, toate avioanele ajung la sol. Nu intr-o prabusire, ci cu motoarele cantand "I’m a wild child". Cum ar fi sa scrii celor dragi cateva randuri, din terminal, care sa sune asa: "Esentialul este ca nu voi imbatrani locomotiva, ci tren de lux! Va pup extrem de mult".
Vremea asta te desfunda, la Londra va fi scoasa la licitatie prima felicitare de Craciun, iar viscolul vajaie deja prin degetul mic al piciorului de la glezna cu inima.
Cer innorat partial, ora 11:00 dimineata, nu foarte cald.