Topul prostiilor fără anestezie

Moşit de Traian Băsescu şi cocoloşit de DNA, PD-L ar fi trebuit să obţină un rezultat suficient de mare pentru a putea forma singur guvernul. N-a  reuşit asta.

1. Graba cu care imediat după alegeri PD-L şi PSD s-au arătat dispuse să negocieze cu oricine pentru a accede la guvernare.
Desigur, după alegeri, mai ales când re­zultatul e cel din acest an, partidele sunt obligate să negocieze. Electoratul şi-a dat însă votul fiecăruia dintre partide, ple­când de la programul de guvernare sau de la note definitorii, cum ar fi, de exemplu, poziţia faţă de Traian Băsescu. A te re­pezi însă imediat după anunţarea sco­rului pentru a-ţi arăta completa disponibilitate de a negocia orice e o imensă prostie. Ce să creadă alegătorul văzând, de exemplu, că Emil Boc, liderul PD-L, nu avansează o clipă posibilitatea de a ră­mâ­ne în Opoziţie dacă partidele parlamen­ta­re, partenere de negociere, vor refuza să accepte programul politic al democrat-liberalilor? Ce să creadă alegătorul auzindu-l  pe Theodor Stolojan anunţând că PNL e opţiunea întâi pentru PD-L când, de doi ani aproape, fostul premier FSN-ist n-a ostenit a denunţa trădarea de către PNL a valorilor Dreptei? Ce să creadă alegă­to­rul văzând că Mircea Geoană nu suflă o vorbă despre programul de stânga al ieşirii din criză? Adăugând aceste lucruri imaginilor difuzate de televiziuni cu întâlniri prin restaurante ale până nu demult adversa­rilor de moarte, înţele­gem de ce românii s-au prezentat la vot într-o proporţie atât de mică.

2. Prestaţia lui Mircea Geoană la consultările de la Cotroceni.
În timp ce liderul PNL, Călin Popescu Tă­­riceanu, a folosit prilejul pentru a re­a­fir­­ma anumite poziţii critice ale partidului faţă de folosirea DNA de către Traian Băsescu drept Poliţie Politică a regimului, Mircea Geoană a fost cum nu se mai poa­te mai de duios. Fireşte, şeful statului are dreptul la o atitudine binevoitoare din partea liderilor politici. Nu e şi cazul lui Traian Băsescu, şef de stat doar cu nume­le, în realitate domnia sa fiind şef al PD-L. Victimă a ieşirilor mojiceşti ale preşedintelui, Mircea Geoană trebuia să fie mult mai aspru în discursul său, folosindu-l pentru a reaminti poziţia PSD faţă de prestaţia lui Traian Băsescu de-a lungul celor patru ani de mandat.
Se impunea acest lucru cu atât mai mult cu cât liderul social-democrat trebuia să ştie două lucruri:
a) Că primele minute ale întâlnirii sunt transmise în direct.
b) Că opinia publică fusese pregătită de presa cotrocenistă pentru a vedea în mersul delegaţiei PSD la Cotroceni un soi de târâre  până la papucul Sultanului.

3. Insistenţa cu care grupul Mitrea a apă­rut în aceste zile la televiziuni pentru a vorbi despre o alianţă PSD-PD-L la guvernare.
Posibilă în condiţiile crizei şi în numele interesului naţional, o astfel de alianţă ar fi fost un moment politic de excepţie, unic în peisajul nostru postdecembrist. De aceea, el nu putea fi pus sub semnul ne­gustoriilor politicianiste, tipice peri­oa­delor de după scrutin, când partidele sunt în stare de orice compromis pentru a ajunge la putere. Pentru a fi asimilat de electoratul celor două partide adversare, momentul trebuia să aibă drept principali actori preşedinţii celor două forma­ţiuni, evident, după o decizie clară a con­du­cerilor colective. Dacă a fost vorba cumva de un asemenea Pact, agitaţia grupului Mitrea a reuşit să-l submineze, coborând totul la nivelul mişmaşurilor.
În acelaşi timp, acţiunea grupului Mi­trea, încă obscură în planul motivelor, a creat impresia unui PSD divizat în privin­ţa strategiei postelectorale. Pentru partid, asta a însemnat un punct slab în cadrul negocierilor, care cer poziţii unitare din partea unei formaţiuni.

4. Graba cu care Emil Boc, liderul PD-L, a proclamat victoria Dreptei la scruti­nul de la 30 noiembrie 2008.
Cel care a devenit o unitate de măsură a comicului involuntar secretat zilnic de politicianismul autohton a făcut această declaraţie din nevoia de a masca eşecul PD-L la scrutin. Moşit de Traian Băsescu şi cocoloşit de DNA, PD-L ar fi trebuit să obţină un rezultat suficient de mare pentru a putea forma singur guvernul. N-a  reuşit asta.
Un om mai inteligent găsea însă o formulă mai puţin ridicolă de a ascunde eşecul.
PNL şi PD-L au participat la scrutin ca duşmani de moarte. A pune alături rezultatele lor finale pentru a scoate din ele victoria Dreptei e ca şi cum ai aduna caprele cu hipopotamii.
Apelând la formula lui Emil Boc, putea fi proclamată la fel de bine şi victoria partidelor româneşti, dat fiind că PSD, PD-L, PNL sunt, spre deosebire de UDMR, formaţiuni ale românilor.

5. Gestul liderilor PD-L de a nu-l înscrie şi pe Theodor Stolojan în delegaţia de negocieri cu PNL pentru a nu-i supăra pe foştii colegi ai disidentului.
O copilărie frizând prostia. De parcă, văzând acest gest de delicateţe, liderii liberali ar fi fost gata să se alieze cu PD-L fără nici o condiţie!