Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Domeniul public nu este un simplu perdant al perioadei postdecembriste. Este o victimă. N-a înregistrat decât pierderi nete peste pierderi prin degradare, sluţire şi ciopârţire.
Domeniul public nu este un simplu perdant al perioadei postdecembriste. Este o victimă. N-a înregistrat decât pierderi nete peste pierderi prin degradare, sluţire şi ciopârţire. Pierderi în urma unei agresiuni sistematice din partea celor care l-au administrat. Şi, spre deosebire de perdanţi – cum este cazul, de pildă, al industriei, unde căderea sectorului a fost însoţită de pierderi de poziţie din partea segmentului social care o reprezenta –, cu cât s-a subţiat şi deteriorat domeniul public, cu atât au devenit mai prosperi cei ce l-au administrat. Ceea ce s-a întâmplat (şi se întâmplă) în domeniul public, este, într-un fel, o emblemă a capitalismului clientelar care se construieşte în România postdecembristă.
Ca un caz particular al capitalismului clientelar – în care se “privatizează” profiturile (adică sunt preluate de grupuri de interse private) şi se “socializează” pierderile (adică sunt puse în cârca celor mulţi), folosirea în interese private şi nu în interes general-social, a domeniului public dă expresie jalnicei confuzii, deliberate desigur, a capitalismului cu jaful.
O vastă degradare a multor componente ale domeniului public a rezultat din însăşi trecerea timpului, neînsoţită de vreo împrospătare sau înlocuire în cadrul acestor componente. Dacă a fost ceva de demolat, de distrus sau de sustras din domeniul public, s-a făcut într-o veselie, dar de adăugat ceva, nicidecum! Cu excepţia unor mici reparaţii, infrastructura rutieră este aceeaşi de dinainte de ’89. În 18 ani s-au construit doar 150 de km noi de autostadă. Reabilitările de şosele importante sunt derizorii. Iar de la rangul doi în jos drumurile au ajuns în paragină. Jaful din pădurile ţării a adus practic în stare de nefolosinţă drumurile forestiere. De aproape două decenii nu s-a mai reparat această categorie de drumuri. Infrastructura feroviară o concurează la capitolul degradare pe cea rutieră. Toată infrastructura cu funcţie socială directă (spitale, şcoli) este în aceeaşi stare. Rata de înnoire a acesteia este marginală. Gospodăria comunală este în continuare precară. Canalizări şi alimentări cu apă se fac doar pentru zone rezidenţiale de lux. Nu s-a construit în 18 ani vreun nou stadion sau vreo nouă sală de spectacole. Tot ceea ce există în domeniu este de pe vremea lui Ceauşescu. În schimb, peste tot ce datează din acea vreme s-au mai aşternut două decenii. Nu întâmplător, funcţia socială a domeniului public, în cel mai larg sens al cuvântului, este mereu într-o mai mare suferinţă. Pe ansamblu, deci, mai mult regrese decât progrese!
Iar dacă ambientul public din marile oraşe arată mai vesel decât în urmă cu două decenii, faptul se datorează invaziei agresive a reclamelor stradale, şi nu unor înnoiri de fond, de conţinut. La o analiză atentă, urbanistica marilor capitale de judeţ sau a Bucureştiului însuşi este jalnică, în urma construcţiilor fără planuri urbanistice şi chiar fără autorizaţii, construcţii ghidate de interese materiale oculte, şi nu de concepţii arhitectonice adecvate ambientului. Construcţiile în plombe se potrivesc ca nuca-n perete, noile cartiere rezidenţiale (altfel de lux) excelează în mod ridicol prin absenţa străzilor adecvate şi a spaţiilor de parcare. Parcurile şi spaţiile verzi – elemente definitorii ale domeniului public, piese de bază ale unei urbanizări sănătoase şi necesităţi de primă importanţă din punct de vedere ecologic – au dispărut cu o viteză ameţitoare pe altarul unor aranjamente imobiliare oneroase. Acest fapt, împreună cu nepotrivirile cu ambientul şi lipsa concepţiilor urbanistice de ghidare a noilor construcţii au produs o sluţire mai degrabă decât o înnoire a oraşelor, în ciuda apariţiei unor rezidenţe de lux şi unor cvartaluri de birouri noi.
Cea mai gravă agresiune asupra domeniului public o constituie însă ciopârţirea sistematică a acestuia, ca formă supremă de utilizare a sa în scopuri şi interese private, şi nu general-sociale. Ciopârţirea domeniului public a ajuns cea mai profitabilă îndeletnicire a celor ce îl administrează, căci afacere nu poate fi numită, fiind de fapt un jaf.
