Trăim decenii de împliniri măreţe

Plecăm, să spunem, de la premisa că Dacian Cioloş şi echipa sa şi-au propus într-adevăr să facă nişte lucruri. Acelea, puţine, încropite, nici nu contează. Plecăm de la premisa că vor să le facă.

Ce e însă neliniştitor în toată poves­tea asta este că, din păcate, cam tot ceea ce şi-a propus Cabinetul Cioloş şi-au propus şi alte cabinete înainte. E un fel de déjà-vu pentru jurnalişti şi cred că şi pentru cetăţeni. Ni se promite, de fiecare dată, că vom avea autostrăzi, că educaţia va fi o prioritate, că în spitale vor fi medicamente şi că funcţionarii nu ne vor mai scui­pa la ghişee.

Trece o lună, trec două, promisiunile încep să nu se îndeplinească, multe dintre ele rămân acolo, pe hârtie, nu ne mai amintim de ele decât în cazul unor catastrofe. Şi atunci întrebarea e unde se rupe de fapt filmul. Ce îi împiedică de fapt pe toţi să construiască autostrăzi, să spunem.

Că bani ştim că sunt, şi din fondurile europene, plus că ni se spune că economia merge bine. Unde se pierd banii ăştia? De ce nu se regă­sesc ei nicăieri? În şcoli? În spitale? Sau poate se regăsesc, dar nimeni nu ştie să ne arate cu degetul unde sunt. Bun.

Ne întoarcem la prezumţia de nevinovăţie a Cabinetului Cioloş. Sunt oameni mulţi dintre ei tineri, mulţi dintre ei au lucrat mai mult cu Europa decât cu România. Poate vor reuşi să fie mai eficienţi, măcar în comu­nicarea publică. Pentru că pe Victor Ponta nu l-au pierdut nerealizările, ci modul în care nu a ştiut să îşi comunice reali­zările.