Tristetile privatizarii BCR

In nici o tara responsabila, capitalul bancar autohton nu-si lichideaza toate pozitiile, fara a-si pastra macar acolo un cuvant de spus.

Privatizarea BCR - nici nu conteaza de fapt catre cine si pe cati bani! - consemneaza iesirea probabil definitiva a capitalului autohton din sistemul bancar din Romania. Din Romania, intrucat romanesc nu i se mai poate spune! Sa plangem? Sau sa ne bucuram, caci nu am putea uita ca acesta s-a autodelegitimat, devalizand pur si simplu banci de stat si chiar banci private? Sa recunoastem deschis ca a fost vorba de furturi nu straine, ci get-beget romanesti si ca onor capitalul autohton nu prea are nas sa pretinda un tratament mai bun decat cel de care are parte.

De altfel, sa nu ne amagim. Ceea ce se va incasa pe BCR - admitand ca acest ceva va ajunge la poporul roman, sub forma sa zicem a unei portiuni de autostrada - nu va reusi nici macar sa compenseze ceea ce poporul roman a platit din buzunarul sau pentru jafurile de la Bancorex, Banca Agricola, Banca Dacia Felix, Bancoop etc.!

Iata de ce privatizarea BCR produce o dubla tristete. Tristetea ca altii iti pot pretinde instrainarea ca asigurare ca un nou jaf romanesc de tip Bancorex nu se va repeta. Si tristetea ca nu se va mai putea conta pe capitalul autohton in ipotetica dezvoltare a tarii.

Caci absenta capitalului autohton din banci nu este nicidecum vreun reper in experienta tarilor de elita europene in al caror club doreste si Romania sa intre. Nu exista tara vest-europeana fara capital autohton in propriul sistem bancar. Dimpotriva, fiecare dintre sistemele bancare europene este dominat de banci in care controlul apartine capitalului autohton. Cel german - de banci germane; cel francez - de banci franceze; cel britanic - de banci britanice; cel olandez - de banci olandeze; cel austriac - de banci austriece; cel italian - de banci italiene etc.! Nu exista tari dezvoltate care sa fi putut ajunge la stadiul in care se afla fara sa fi avut banci cu capital autohton care sa le fi sprijinit dezvoltarea. Dimpotriva, indeosebi in perioada de creare si asezare a actualelor structuri industriale, capitalul bancar autohton a sustinut masiv aceasta dezvoltare inclusiv prin mijloace mai putin ortodoxe, s-o spunem deschis interzise din perspectiva actualelor reguli ale competitiei.

Daca aceste argumente din zona tarilor dezvoltate vest-europene nu sunt suficiente, sa aruncam macar o privire si in ograda tarilor central-europene, foste surate comuniste cu Romania. Ungaria si-a pastrat o banca maghiara care cunoaste si o frumoasa expansiune externa, inclusiv in Romania. Iar in Polonia se incearca, recurgandu-se si la masuri administrative, ca o fuziune bancara internationala de proportii, intre Unicredito si HVB, sa nu insemne in Polonia detronarea de pe locul intai a unei banci care, nu intamplator, are tocmai capital polonez. Sunt semne ca aceste tari au luat aminte la experientele din insusi clubul din care vor sa faca parte, si nu la liberalismul din carti sau la globalismul de tipul "pentru unii muma si pentru altii ciuma".

In nici o tara responsabila, capitalul bancar autohton nu-si lichideaza toate pozitiile, fara a-si pastra macar acolo un cuvant de spus. Este o chestiune de minima securitate, ca sa nu spunem de minima decenta. In cazul in care capitalul privat autohton nu este suficient de puternic pentru a prelua pozitii in sistemul bancar, capitalul public trebuie sa pastreze acest cuvant de spus. Un asemenea lucru se poate realiza exact in conditiile privatizarii, si nu prin blocarea acesteia. Privatizarea trebuie facuta insa nu catre un investitor strategic, caruia i se vinde de fapt decizia, ci catre un actionariat diseminat, in bursa, in conditii de deplina transparenta. In capitalismul matur, marile entitati - industriale sau bancare - sunt toate bazate pe un actionariat diseminat, esentiala pentru profitabilitate fiind echipa manageriala. In cadrul unui actionariat diseminat, nu exista decat pozitii minoritare, dar fiecare dintre acestea, inclusiv cea a capitalului public autohton, are posibilitatea unui cuvant de spus.

Deci, sa fie clar, nu privatizarea in sine a BCR constituie vreun motiv de tristete si nici cumva privatizarea BCR catre actionari straini, ci modalitatea de privatizare catre un investitor strategic, care nu avea ce cauta in acest caz.