Tudor Arghezi - Caut samsar: Cine cumpără o şcoală?

Opere – Publicistică 1941-1947
Ministerul Instrucţiunii Publice, ca să-i zicem Ministerului Educaţiei pe nume, a desfiinţat posturile de director şi subdirector al şcoalei româneşti de la Fontenay-aux-Roses, amîndoi profesori universitari şi unul din ei membru al Academiei din Calea Victoriei nr. 125.

Opere – Publicistică 1941-1947
Ministerul Instrucţiunii Publice, ca să-i zicem Ministerului Educaţiei pe nume, a desfiinţat posturile de director şi subdirector al şcoalei româneşti de la Fontenay-aux-Roses, amîndoi profesori universitari şi unul din ei membru al Academiei din Calea Victoriei nr. 125. Probabil că suma salariilor acestor doi domni profesori, de trei sute zece mii franci (franţuzeşti) pe lună, contabilitatea respectivă crede că împovărează bugetul onoratului minister. Şcoala românească de la Paris are de altfel şi tată, şi mamă, aparţinînd, pe de o parte, sus-zisei Academii ca parte muierească, şi masculinului Minister, fiind însă întreţinută cavalereşte de acesta din urmă. Nu se poate spune că salariile nu sînt generoase, francii sunînd în lei ca o mare orchestră.

E inutil să fie discutate amănuntele. E vorba de moartea Şcoalei Româneşti de la Paris. Ministerul a dat ordinul să fie  închisă, dîndu-se voie bursierilor, doi ori trei, să continue a locui şcoala goală, iar cheile apartamentelor, unde se păstrează mobilierul, văsăria, cristalele, rufăria – ale statului nostru – şi biblioteca să fie încredinţate Legaţiei româneşti.

Directorul, un domn Marinescu, ar dori, mai mult ar dori, să fie ultimul titular. Domnia sa propune pentru cazul cînd nu s-ar menţine director prin activitatea intervenţiilor multiplicate la Bucureşti imobilul şcoalei să fie... vîndut. Motivul: întreţinerea costă prea mult! Monsieur Marinesco a învăţat destulă franţuzească aristocratică la Fontenay, ca să adopte pentru sine zisa unui suveran, că "Apres moi le deluge".

Nu. România ar trebui să aibă în toate capitolele Europei, dacă nu şi mai departe, cîte o insulă asigurată şi nu să-şi lichideze ostrovul din Paris. Şcoala de la Fontenay, cît şi cea de la Roma trebuie neapărat păstrate. Numai că în locul administraţiei de pînă acum ar trebui adoptată o metodă, care-i şi mai logică şi cu mult mai ieftină şi mai eficace decît sistemul compromis.

Localul din Paris are peste treizeci de camere, atelier de sculptură, bibliotecă şi o grădină frumoasă. El poate adăposti patruzeci de studenţi, nu cîte unul, din cînd în cînd supărători din pricina ochilor care văd şi a memoriei care păstrează. Idealul direcţiei ar fi fost un singur bursier, directorul, sau ca şcoala să fie un azil pentru cărturarii, pictorii şi sculptorii, orbi. Bursieri ori nebursieri, e penibil ca studenţii români să n-aibă unde locui atunci cînd ţara lor risipeşte un buget pe un gol cu treizeci de uşi.

Studenţii şi-ar lua sarcina să guverneze ei localul, pe cheltuiala lor, contribuind fiecare cu cîte cinci sute de franci pe lună pentru un ştat de douăzeci de mii de franci, necesar.

La reparaţii şcoala are o economie blocată de un milion de franci, prea suficient renovării unui local neglijat.

Un punct trebuie cîştigat numaidecît. Obrazul ţării, onoarea Academiei, dacă o mai rîvneşte, şi demnitatea ministerului îl implică: să nu fie scoasă şcoala la mezat.

Ceva mai mult, scriitorilor români, care s-ar duce pe micile lor mijloace în călătorie la Paris, li s-ar putea da, ca un prilej de incitare, dreptul să fie găzduiţi în casa ţării lor, deasupra căreia vindicta profesiunii de parvenit în dizgraţie are curajul să puie o cruce de vînzare, ca pe o vechitură.